Dușul de imagine

…Ce poate fi mai emoționant și vibrant decât să respiri prin nările unui suflet care te completează? Ce poate fi mai tulburător decât să simți că existența ta căpăta sens într-un anume moment, bine gândit de timp, împrejurări și condiții meteorologice?

Fix secunda aia când vezi raze de soare printre neuronii din capul tău, deși ai ochii închiși. Când pot să pice bombe din care scăpa doar metrul ăla pătrat, în care tu-ți îndeplinești visul ancestral. Civilizația devine o hoardă de gândaci, societatea rămâne o babă bârfitoare cu limbă tăiată, iar tu îți mângâi sufletul cu cea mai frumoasă clipă din viață ta, pentru că toate topurile au pălit în întâmpinarea ei.

Fiecare om căpăta sens în felul lui, în povestea lui. Al meu a fost primul lui sărut. O atingere zâmbită, care a parcurs, rapid, traseul către suflet, mușchi și degetele de la picioare. Doar că nu avea cum să rămână acolo. Erau probe, trasee și destinații de bifat. Ca într-un joc de pe net. Când ți-e lumea mai dragă și îți curg premiile-n cap, ai nevoie de „un pașaport”, o confirmare din partea celorlalți, ca să poți trece mai departe.

Duşul de imagine: Începuturile

Și acolo eram eu…fata care se dorea perfectă, pentru că nu ar fi rezistat alături de cel mai mic argument cum că nu ar fi ea potrivită omului care urlă perfecțiune prin toți porii. Așa că urmau testele…

Primul a început cu părinții lui. Emoții, bomboane, o sticlă de vin. Urma să aflu că luasem alegerea dulce perfectă, diametral opusă cu cea bahică. Pupici, diplomație, glume, coincidențe zodiacale. Până când…

-Abia aștept să te văd împreună cu Costel.
-Hm.
-Ce mă bucur că și-a găsit Costel o fată că ține. Și tot cu scrisul.
-Hmm.
-Ce mi-aș dori să va țină, pe ține și Costel.
-Hmmm.
-Se vede iubirea dintre tine și Costel deja.
-Doamnă, cu tot respectul, nu știu cine e Costel. Eu sunt cu Cristi și țin la el. Vă rog frumos, nu îmi spuneți chestii ciudate.
-Auzi, dar pe iubitul tău cum îl cheamă?
-Constantin Cristian…

Râsete, dovezi, îmbrățișări. Testul 1 trecut. Urma o altă etapă, la fel de dureroasă emoţional: ai lui, dar din alt sânge. Cu alte cuvinte, prietenii. O ședință de studio, un program promoțional de „rezolvăm toate problemele, într-o singură zi”. Atâta tot că acel orar de foc implica o îmbrăcăminte conservatoare, pentru părinți și una „cul”, pentru anturaj. Și cum să fac asta fără să mă gândesc la machiaj clasic-dar îndrăzneț, haine care ascund-dar nu în exces, caterincă-dar nu prea. Se apropie momentul…

Duşul de imagine: Etapa mai grea

Stabilim să mergem la studio. Parcurg cei trei metri până la uşă, cu emoţia aia a omului care se împiedică înainte de stâlp. Îmi aduc aminte că îmi era prea frică să mă echipez, aşa cum scrie la revistă. Am fugit de epilarea clasică a mamei, adică cea din poză, aşa că mi-am adaptat hainele la context – blugi şi mâneci lungi. Nu aveam cum să fiu în întarziere, doar era un moment suficient de important încât să intervină ceva.

Doar că… voiam să duc adaptarea atât de departe încât am ales o bentiță nouă, trendy și orice mai vreți voi, ca să impresioneze. Perseverență cauzatoare de migrene, după cum urma să aflu. După două ore…

-Nu mai pot, mă doare capul de înnebunesc. Hai acasă.
-Pitic, e prima mea seară de studio pe ultimii doi ani și ceva, nu poți să o arzi așa.
-Dar nu o ard nicicum. Vreau să stăm oricât, doar că înnebunesc. Aș rezista pentru ține, dar nu pot.
-Dă-ți aia jos.
-Nu pot…
-De ce?
-Era strategic pusă că să ascundă freza incontrolabilă.
-Ce? Mă înnebunești. E clar, nu te mai iau niciodată aici.
-Dar… Nu vreau să fiu prietena care strică tot. Chiar nu vreau. Îmi place atmosfera, oamenii sunt foarte ok.
-Tocmai!
-Of. Hai acasă. Înjură-mă, dar iartă-mă.
-Of! Hai.

Și uite așa m-am luptat eu niște luni cu acea prietenă antisocială, care nu e sigură pe numele din buletin al omului în fața căruia până și declarațiile de iubire sunt prea mici că să exprime realitatea.

Dar imaginea e făcută că să fie maleabilă, ca un fel de plastilină fără culori. Și ca să se dreagă.

*Acest text este ficţiune şi participă la SuperBlog 2014.