Suntem eu și el unul lângă altul. Privim înainte. Fără secrete. E unul dintre nivelurile alea următoare când mai descoperi ceva nou. Ne privim și ne zâmbim. Apoi, pornesc.  Încep muzica și acțiunea. Uneori, din spate ne privesc și câțiva prieteni apropiați sau neamuri. Iar eu conduc lin și bine, fără să am nevoie de rodajul ăla care stă pe bară de zece ani. Notele și piesele curg.

Mașina poate să aibă cam orice culoare, oricum o văd din interior. Un vânt vag îmi mai mișcă părul, dar nu cât să mă deranjeze, ci doar să se vadă bine, ca în reclame. Atmosfera și viteza sunt, aparent, controlate de ce dictează boxele. Bineînțeles, sistemul audio se aude lacrimă, iar eu chiar prind și înțeleg mai multe din fiecare piesă decât până acum.

Dacă acțiunea asta ar avea un punct culminant, în care totul se schimbă radical, atunci el ar fi dat de contextul în care se derulează. Banda se rupe cu sunetul ăla brusc, muzica tace la secundă, iar eu sunt în stația de metrou, în timp ce redeschid aplicația închisă din prea mult entuziasm.

Încerc să mă întorc unde rămăsesem. Atunci îmi dau seama și ce perspective ciudate poate să ofere. Dau peste piesa care mă plimbă în vacanța de anul trecut. Amintirea mea fericită e, de fapt, una cu refren trist. Alte piese trec prin botezul intrării în listă: sar peste ele. La fel ca și peste piese pe care le pusesem anul trecut pentru că aveau un vers, o muzică sau alte artificii simpatice. Alea care trebuie musai ascultate, pentru că sunt noi și bune și rămân în stadiul ăsta. Parcă merg unele pe care le știu la virgulă, pentru că dimineața e nevoie de ceva familiar. Aia de trezire mai mult împiedică. Cealaltă, de somn, devine brusc filozofică. Plăcerile alea comerciale și vinovate sună bine, pentru că din căști de băgat în urechi nu le aude nimeni.

La final, totul se oprește acolo, la ce am făcut eu și el și cât de intens poate să fie. Doar că și plăcerea asta momentan e doar a mea. Nu o știe nimeni.