„Vizita s-a încheiat. Vă rugăm să vă pregătiţi pentru pachete„. Aşa începea aventura care urma să îmi schimbe viaţa. Nici eu nu ştiam cum se ajunsese până aici. Nişte conversaţii. Câteva apeluri telefonice care au bătut bateriile telefoanelor încă nu aşa de inteligente. Ceva ce se dezvolta, încă prea misterios pentru a-i putea pune nume.

Apoi, controversa. Cum puteam eu, ‘ntelectuala mamei, să mă îndrăgostesc iremediabil de un „puşcăriaş”? Pentru că oricât de inteligent, frumos, responsabil şi cald era acel om, totul pierea în faţa reşedinţei lui. Cum puteam să explic tuturor că omul acela îmi ducea sufletul într-o altă dimensiune? Una uşor îngrădită, ce-i drept. Lumeşte vorbind. Pentru că sufleteşte eram acolo şi îmi mobilizam corpul către acel loc, fără să-mi stea în cale nici măcar vreun comandament de iarnă adunat de urgenţă, care închidea drumurile naţionale. Când vrei, se poate.

Destinaţia: iubire, aia din poveste

Totul s-a născut din nişte vorbe, care mi-au uns urechile până au alunecat direct în suflet, fără să mai apuc să le observ traseul. Totul a început cu un salut atipic, pentru că nu avea cum să fie altfel. A urmat un telefon de două ore, cu tractoare, clătite, muzică şi orice mai putea încăpea în discuţia limitată de aparatele astea muritoare. O cucerire, aşa cum o spun cei de la farmec, dacă a fost, s-a nimerit să fie sub formă de săgeată. De parcă cineva mi-a dat o palmă în inimă şi a urlat: „El e, profită!”.

„Vizita începe„. Emoţii de picioarele-mi devin şerpi beţi. O frumuseţe de om îmi răsare. Un zâmbet care-mi bagă raţiunea în comă. O voce care-mi transformă urechile în opusul florilor de mimosa pudica: atunci cand le-a atins, au oferit traseul către artera-ţintă. Un calcul făcut perfect de natură, astfel încât eu să fiu atunci acolo, cu el. Rezultatul acelor conversaţii. Necalculat, nevoit, dar simţit.

„Vă rog să nu vă mai pupaţi atât, mai îndepărtaţi-vă„. Cum? Când la noi era fix invers efectul pieţei: oferta genera cerere. Sunt aici, acum. Profită! Ascultă singurul pitic bun din mintea ta şi bucură-te!

Nu a avut vrajeală. N-a fost vânător. Nu a facut strategii de marketing. Dar a cucerit, fără să ştie, o cetate care nu credea că există o iubire ca-n filme. Pentru că trăim în realitate. Dar nu degeaba „viaţa bate filmul” şi nu întamplător femeile sunt ca o căprioară ageră. Ţipă când e vorba de spălatul vaselor, dar trăiesc pentru a dormi în braţele bărbatului care le aşează pătura la spate, noaptea. Nu degeaba se spune că orice femeie în toate minţile are în umbră un bărbat care îi ascultă prostiile despre serviciu, doar pentru a găsi recompensa perfectă după.

Şi de atunci au trecut şapte ani. Nu mai e vizită, ci permanenţă. Oricum ar fi ea.

Acest text este ficţional şi participă la SuperBlog.