Vineri, weekend, luni și restul. Zile și ore. Vieţi de vineri. Puține libere, nu știm câte exact. Dar ceasul le arată fix pe cele pe care le petrecem la muncă.

Suntem artiști la drum, aproape că știm metrourile după conductori. Că ora la care ajung la noi e o lecție prea ușoară. Viață cu precizie elvețiană.

La metrou, cineva întreba pe altcineva, cu speranță, dacă a doua zi era vineri. Asta m-a speriat. Nu confuzia. De luni până joi, în principiu, n-avem timp. La fel e și vineri, doar că nu ne mai pasă de el, de noi, de oboseală.

Și zilele trec

În restul dintre ele rezolvăm, amânăm, anulăm. Ne grăbim. Tot timpul. Îl și înjurăm, tot pe el. Și așteptăm.

Ne uităm cum trec ziua, luna, anul și vorbim de el mai rău ca papagalii, care își repetă trilul pentru că nu știu altceva. Atunci când ne permitem, oftăm obosiți. Apoi, realizăm ce facem și continuăm. Ne pupăm pe grabă și mâncăm după orar. Viața ne fugăreşte. Timpul, la fel. De facturi nu mai zic.

Tot ce trăim e alternativ, chiar și sănătatea. Cine mai face gimnastică de înviorare dimineața sau își aeriseşte lenjeria de pat? Suntem apatici până când ajungem la cafea. Apoi, ne punem măști vesele și distribuim citate despre cât de important e să fim reali.

Nu mai căuta confirmări, nu prea există studii și statistici în domeniu. Nu a stat nimeni să întrebe ceva așa general, de frica răspunsului.

Trăim vieţi de vineri, depresii de luni și apatii de joi. Ne supărăm dacă cineva ne schimba calculele, timp in care le uitam pe ale noastre. Țipăm la oricine și orice nu ne înțelege prioritățile sau vrea să intervină în ordinea lor. Fără ele nu se poate, pentru că nimeni nu are timp nici măcar să se gândească la tot ce-ar vrea și nu ar trebui.

Calendar vechi

Care noi?

Și noi când ne mai admirăm, răsfățăm, sărutăm, fără să ne spunem după că ar fi putut să dureze mai puțin totul, lăsând mai mult timp pentru… Noi?

Foto: Pixabay.