Trăiri…

Trăiri…

A simțit cineva vreodată cum e să fii pe margine? Acolo. Fix pe muchie. Să te uiți în jos și să vezi ceva prea mare, urât și întunecat, ca să poți percepe ce o să se întâmple când ajungi acolo. Să realizezi că nu te ține nimic. Pentru că nu ai nimic. S-a dus tot. Rapid, direct și sigur. Te cuprinde frica, pentru că știi că nu ai nevoie decât de o adiere de vânt.

Nici măcar de un șut sau o mână ce te împinge, oricare ar fi aia. Doar un aer mai puternic. Da, ăla cu care până acum respirai. Vrei să strigi, dar pe cine? Nu e nimeni. Chiar nu e. Realizezi asta. Culmea, pricepi și că, de fapt, totul s-a întâmplat așa repede încât nu ai apucat să participi la asta. Că ai fi oprit. Dar asta e, acceptă, ai onorabilul rol de spectator la viața ta. Viață? Care? Când ai zâmbit ultima oară? Și aici vorbesc de zâmbetul ăla care nu e urmare a unui efort de consolare. Te uiți puțin în jur. Nu înțelegi nimic, nici nu ai ce. Tu ai provocat tot, fără să îți dai seama. Vrei ceva. Ce? Liniște. Să respiri. Acum? Uită-te în jos. Ai o posibilitate. Ai 30 de secunde să îți dai seama că te-ai blocat: ai face un pas înapoi și ți-ai băga picioarele, dar ai o greutate. În plus, ești pe margine. Orice mișcare, gest sau respirație te poate duce jos. Scăpare? N-ai! O țigară acum doar ar trage de timp. Te riști?

Dar locul ăla e așa tentant… De ce să nu faci o mișcare „greşită” și să îți ușurezi drumul? E agonia asta a marginii mai frumoasă? Oricum nu știi unde ajungi, te lași pe mâna lui Dumnezeu. Același pe care L-ai dezamăgit, nici tu nu mai știi de câte ori.

Încerci să respiri. Te oprești. Te panichezi controlat, că dacă îți pierzi echilibrul te-ai dus, în ambele sensuri posibile. Ce e? Ceva nou. Greutate proaspătă. Dar doare. E criminală… Parcă stă în gât. Cum să mai respiri? Și fix de asta aveai nevoie acum, când ți-e frică și să gândești.

Timpul trecea… Afli, din ce în ce mai exact, ce reprezintă disperarea și cum îți pierzi încet-încet rațiunea la apariția ei. Riscurile devin altele, dorințele din ce în ce mai puțin controlabile. Tragi aer în piept, deși îl simți cum te apăsa și o faci… Te uiți în spate. „Oameni. Ei. Da, chiar ei sunt”. Dar nu se apropie. De ce?

Parcă ar spune ceva, dar parcă nu pot să articuleze. Le auzi gesturile, dar ei tac. Oare frica ta îi ține acolo? Dacă îi strigi, răspund? Dacă îți încordezi stomacul, ca să le pronunți numele, te dezechilibrezi și cazi ? Dacă mai stai mult așa, emoția lor te va împinge? Măcar pentru ei, să nu te vadă cum dispari, tre’€ să rămâi acolo. Realizezi asta, tresari și simți cum parcă picioarele ți se pregătesc să cedeze.

Dacă era un semn? Rezultă că ei sunt acolo ca să își ia revedere? Vrei să plângi, dar știi că tremuri din tot corpul, atunci când o faci. Și te mai văd și ei. Dar lacrimile încep să curgă. Și continuă. Sunt de neoprit. Și sunt acolo, pe obraji, dintr-un singur motiv: ți-ai acceptat soarta. Ridici instinctiv mâinile în lateral. Dacă tot cazi, măcar să o faci cu grație. Vrei să cazi zburând, să dai o lecție de optimism chiar și acum, în ceasul al 12-lea. Să simți că ai lăsat o urmă. Mâinile se tot ridica. De frică, închizi ochii. Brusc, o pală de aer vine din spate. Subtil. În alte situații nici nu ai fi simțit-o. Îți alegi ultimul gând. Adierea se întețește. Te sperii la gândul că asta ar putea să te împingă. Parcă ai trecut și de disperare, și de resemnare și experimentezi stadiul de după. Din spate, o mână o apucă pe a ta…

Foto: Pixabay

Prev Dialog in oglindă
Next Copiii din ziua de azi

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image