E un echilibru în viaţă între cuvinte şi fapte. Funcţionează la fel ca ăla dintre bine şi rău, de ce ţi-e frică şi ce păţeşti, ce nu suporţi în şcoală şi ce ajungi să faci, de fapt. E ca atunci când iubeşti să îţi simţi picioarele pe pământ şi, peste câteva jocuri ale sorţii, te uiţi la tine şi te vezi supravieţuind pe mare.
Aşa se cheamă şi filmul pe care l-am văzut recent, Supravieţuind pe mare. Din câte am aflat, aşa se numeşte şi capitolul din viaţa unui cuplu care, prin anii ’80, a privit în ochi un uragan din mijlocul oceanului. Dintre ei doi, adică un el mai sensibil (în descrierea ei) şi o ea mai sălbatică (în ochii lui), ea începe relaţia fiind optimista creativă şi sfârşeşte marinarul tehnic.
Ce e Supravieţuind pe mare
Ca să ne lămurim. Vorbim de un film ce apare azi (vineri, 27 iulie) în cinematografe şi are doi protagonişti cunoscuţi printre cinefili şi aproape, printre amatori. Ea e Shailene Woodley, pe care poate o ştii din Insurgent sau Divergent. El e Sam Claflin, cunoscut din Jocurile Foamei şi Piraţii din Caraibe.
Ei sunt Tami Oldham și Richard Sharp, doi oameni pasionaţi de mers cu vaporul. Tot filmul e inspirat dintr-o poveste reală, care îţi cam ridică pielea pe mâini, în cele mai negre momente ale acţiunii.
Se cunosc, pleacă pe mare, stau la soare şi se bronzează. Cabina vaporaşului e cam cât o bucătărie, dar ei sunt fericiţi. Se logodesc şi vor să facă bani doar pentru că navighează dintr-o parte în alta a oceanului. Pe drum dau de o furtună, care se dovedeşte a fi uragan. Ea se trezeşte singură şi, fără să ştie, are în faţă 41 de zile cu marea, durerile şi fricile în acelaşi vapor.
Ce spune Supravieţuind pe mare
Ea nu se voia marinar. Nici nu se înţelegea cu matematica. Singură pe mare, le aplică pe amândouă pentru că nu are de ales. Şi vorbele o ajung din urmă, încet şi usturător.
El o avertizează că o viaţă pe mare înseamnă halucinaţii. Şi le are, atunci când se trezeşte într-o noapte, vede un vas-monstru şi ăla doar trece pe lângă ea. Şi mai are.
Ce dovedeşte filmul
Supravieţuind pe mare te prinde din primele secunde, adică atunci când apare anunţul cu povestea reală. În sala în care eram s-a plâns. Lacrimile din jurul meu se sincronizau fix cu momentul când privitorii realizau că vorbele lui o ajunseseră pe ea, într-un sens de cuţit învârtit în rană.
Toţi oamenii din jur erau normali, cei care ştiu cum e să înoţi şi să te uiţi la soare de deasupra apei, fără să atingi nisipul de dedesubt. Cel mai intens moment pentru mine (care apare şi în trailer) a fost când a apărut valul ăla uriaş şi a lovit vaporul. Probabil că un om cu frică de apă m-ar înţelege. Toată tehnologia asta care face ca un efect special pe calculator să se vadă lacrimă, combinată cu sunetul ăla dat intenţionat mai tare, ca pentru cinema s-au adunat şi amestecat.
Nu am mai simţit asta de la Open Water 2, atunci când unii au sărit în apă lângă un vapor, nu aveau scară şi au murit acolo. Emoţia aia dată de drama cuplului a fost pusă în umbră de sentimentul că marea asta imprevizibilă poate să te ia într-o secundă.
Asta nu face ca filmul să fie prost. Experţii îi dau note de trecere. Pe Cinemagia are 7,6/10, IMDb spune că e de 6,7/10, iar Rotten Tomatoes (site-ul criticilor) îi oferă 73%. Eu i-am dat nişte fire de păr zbârlite pe mâini, o mică dezamăgire că, în realitate, ea a continuat să navigheze singură nişte ani, bucuria că am citit a doua zi că, la final, şi-a făcut o familie şi un răspuns rapid, atunci când am fost întrebată.
Da, e un film mişto. De femei, dar mişto. Şi da, arată undeva, într-un subliminal pe care sper că nu l-am prins doar eu, că vorbele te ajung din urmă. Cam ăsta e simţul umorului pe care îl are viaţa.
Distribuit de Vertical Entertainment, care ne-a bucurat pe mulţi şi cu Ghinionistul, printre altele.
Foto: 2.
