Stele pe mobilă

Stele pe mobilă

Locuiești, în sfârșit, după zece veacuri sau luni, în aceeași casă cu omul la care te gândești, chiar și când nu îți dai seamă că o faci. Atunci totul se mută într-o altă dimensiune. Orice activitate, fie că vă uitați la un film împreună sau îi speli șosetele, căpăta o altă valoare și îți transmit un nou șir de trăiri.

Șoseta trebuie să fie perfectă la milimetru, în timp ce filmul poate fi chiar și cel mai prost din lume, pentru că acțiunea se joacă în fața lui, în tăcerea aia, când stai cuminte în brațele sentimentelor și ți-ai dori să va uitați inclusiv la credite, numai să nu te miști. Chiar dacă ți-au amorțit ceva membre că să poată el să îți ofere liniște și floricele de porumb.

Toate activitățile se negociază printr-un scurt „hai să facem asta” versus „Bine, hai”. Însă, mutările au două etape: acomodarea voastră și a rudelor. Cele apropiate vă furnizează bunuri de maximă importantă, alese pe criterii doar de ei știute. Cazurile ușor problematice apar atunci când rudele o idee mai îndepărtate basculează farfurii, oale și alte chestii de care „aveți și voi nevoie, copii”, cu vagă intenție de a scăpa de niște obiecte cam prea trecute prin timp. Acelea, uneori sfârșeau în capătul cât mai puțin vizibil al spațiului de depozitare. Celelalte puteau fi folosite.

Pe atunci a apărut și momentul administrativ

-Hai să facem curățenie.
-Hai. Dar, întâi, să vedem ce avem la dispoziție pentru asta.
– Păi… Uite nişte prosoape pliate verzi. Astea-s sigur de la mama.
– Hârtie igienică fără parfum. Tot de la mă-ta.
– Da, normal. Voiai sa ne trezim cu cine-ştie-ce arome?
– Pitic! N-avem cârpe. Cu ce ştergem geamurile, mobilă?
– Cu prosoapele de care îţi ziceam. Folosim câte un prosop şi sunt sigură că o să fie bine.
– Dar, înainte, eu foloseam cârpe.
– Înainte nu mă cunoşteai pe mine. Apropo, ştiai ca astea te apără de microbi? Deci, şi aerul din casă va fi mai curat decât credem noi.
– Tu vorbeşti serios? Eu credeam că te-am luat om fără griji, nu într-un război cu adversari microscopici.
– Hai să o luam altfel. Preferi să apelăm la producatări de hârtie igienică şi prosoape sau să dăm banii pe medicamente care să calmeze alergia mea la praf?
– Ufff. Deci acum trebuie să ne luăm produse de igienă şi curăţenie speciale pentru tine.
-Pentru noi.
-Cum te scoți tu de fiecare dată. Vino să te pup. Hai să ne apucăm. Dar, fii atentă: nu ne ducem în colțuri opuse ale casei. Muncim împreună la fiecare cameră.
-Perfect.

După cinci ore, câteva pete pe haine și mai multe pauze decât calculasem inițial…

-Uite ce frumos e peste tot. Îmi vine să spăl și papucii, că să nu afectez cu ceva toată sclipirea asta.
Vorbeam, dar gândul meu tot la el era. Pentru o secundă, m-am oprit din a-l admira pe el, în favoarea cuibușorului. Dacă locul acela ar fi respirat trăirile noastre, probabil că eram obligați să ținem mereu geamurile deschise, că să nu se strângă prea multe emoții și să nu explodeze.

Așa, era lumea noastră. Pereți, în interiorul cărora ne căutăm anumite activități strategic: să putem sta cât mai mult timp măcar în aceeași cameră. Și să avem sufletele cât mai apropiate fizic. Pentru că armonia noastră interioară era sensibilă la distanţe, certuri sau incapacitatea de a-l privi pe celălalt. Și, uneori, mai reacționa și la situații d-astea lumești, cum ar fi o alergie la praf.

*Acest text participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com

Prev O lume mică şi mare. Într-o petală
Next Vacanță pe semnătură

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image