Roata

Roata

Şi timpul trece. De ce ţi-e frică nu scapi. Iar timpul se pare că ocupă un loc fruntaş în topurile atrocităţilor sufleteşti. Nu poţi să fugi de el, dar ţi-ai dori-o din toţi porii ăia materiali.

Iar dacă timpul trece, atunci cel mai persecutat obiect în calea lui ar fi un drum parcurs de o roată. Dacă tu eşti drumul, atunci tartorul tău s-a teleportat din paleolitic, pentru că orice era mai recent de atât l-ar cizela suficient cât să îţi uşureze şi ţie chinul. O roată din piatră.

Tu eşti drumul

Iar piatra aia, cioplită stângaci de un grup de oameni prea scunzi pentru ea, nu se grăbeşte. Se domoleşte, tacticos, la fiecare curbă. Simte nevoia să ia pauze, deşi tu nu îi oferi nici căi ferate şi nici vămi. Dacă ar simţi nevoia să depăşească ceva, ar face-o suficient cât să pună în umbră vreo gărgăriţă matinală.

Te parcurge, pe fiecare strop de suflet şi unghie, fără să ştie sau să îi pese. Pentru că nu poţi vorbi cu timpul. Sau cu roata. Rolul lor e să meargă. Restul sunt victime colaterale.

Poţi să o prinzi când oboseşte. Poate îi sare o aşchie stâncoasă şi simte nevoia să îşi mute, uşor, ruta pe un alt colţ din terasamentul tău sufletesc. Atunci respiri, timp în care ţi se sedează o altă zonă de care aproape că nu ştiai că există. Poţi să te trezeşti, într-o dimineaţă pe care o credeai încă noapte, cu roata poposită periculos pe un braţ de lacrimă. Ceea ce roata nu a realizat e că poziţia aia a ei poate să vă tragă în jos. În timp ce tu te poţi fărâma, din margine până-n ax, ea poate să piară în spărturi imposibil de lipit. Doar eşti un drum, în paleolitic.

Ţi-ai dori să te depăşească

Să se ducă în cariera ei şi să aştepte s-o descopere alţii. Să te lase pe tine acolo, pe mâna oamenilor. Încă n-au descoperit tehnologia, aşa că poţi să stai liniştit, drumule. De fapt, nici măcar fierul nu te poate deranja cu nimic. El zace acolo, în subsoluri.

O altă zi poate să însemne că se zgârie într-o soră de-a ei încă neatribuită vreunui oropsit şi îşi continuă drumul pe ce-a mai ramas din tine. Poate că nu îi plac necunoscutele şi preferă să se întoarcă acolo unde tu începi să musteşti de sânge. Şi poate că te transformă-ntr-o horă de şleauri imposibil de cicatrizat.

Iar, de la un nivel al avariei încolo, nici nu mai simţi nevoia să te reechilibrezi. Ce civilizţtii or urma, pot foarte bine să descopere cimentul, să te acopere cu un strat care să le salveze demnitatea naţională şi să te lase îngropat în anonimitate. Cu sau fără roată. Oricum, trăieşti la limita dintre amorţeală şi paralizie. Şi, ca orice torturat deja obişnuit cu tartorul său, parcă ţi-ar lipsi o zi fără zgomotul ăla ameninţător…

Dar eşti un drum

Ai fost creat de Cineva. Povestea ta nu se poate încheia aici. Iar Dumnezeu vine şi te apucă de o bandă, pentru că tu nu mai poţi, oricum, să te mişti şi te ridică. Nu doar până unde erai, ci cât de aproape poţi sta de soare. Pentru că el e ceea ce roata ţi-a luat. Soarele. Primeşti un semn. Pe marginea ta reapar floricelele care se hrăneau cu raze. Prin ele respirai. Petalele lor ţi le purta vântul până la el. Le săruta şi ele se întorceau cu toată iubirea lui. Iar tu respirai din nou.

Atunci când apar norii, doar Dumnezeu se mai poate ocupa de tine şi de soare. El vă poate transmite mesaje. El vă ajută să vă întâlniţi. Şi El o face încă o dată. Pentru că tu doar aşa poţi să trăieşti. Şi doar atunci roata aia nesuferită se mai opreşte într-un punct care nu te doare aşa rău şi te mai lasă în pace. Iar tu, drumule, continui să trăieşti doar din iubire.

Foto: Dreamstime.com

Prev Superstyle. În loc de epilog
Next Jinduire

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image