Reverie

Reverie

Lasă-te de scris! Tu chiar nu vezi, nu auzi? Nu îţi iese. Cum e să te chinui zile în şir la nişte texte? Să stai cu gândurile, să le laşi să se adune până când şi stiloul parcă face spume şi tot nu lasă urme? Asta nu e o reverie, e realitate.

Lasă-te!, urla vocea încă o dată, ca să înţelegi că nu tu îţi duci viaţa, e dictată de soartă. Şi asta nu e a ta, nu va fi niciodată, nicio încercare nu o să te scoată din gloată, aşa cum niciun răspuns nu o să şteargă întrebarea aia idioată. Capul tău nu e făcut pentru asta, acceptă odată şi lasă-i pe alţii să ia laurii, tu n-ai loc în artă!

Şi urlă mereu, se-agită, vreau acasă! Oriunde merg şi încerc, e de parcă îmi dau mie o pasă şi-o ratez, în loc să excelez, de parcă în cursa asta cu mine tocmai eu mă eschivez.

Se rupe un creion, se taie-un stilou. Tastatura se toceşte şi nu iese nimic nou. Mă uit la mine, mă caut printre foi, mă rog să nu mă găsesc printre ciornele din gunoi. Las viaţa la o parte, visez din nou la acea carte şi încerc să fac tot ce pot ziua ca să am linişte pe timp de noapte.

Trezeşte-te din reverie!

Până acum şopteau, dar toţi acum strigă. Mă provoacă, dau în mine cu utopii, instigă. Visez eşecuri, când mă trezesc, se sparg becuri. Curg şoapte, propoziţii, cuvinte. Apoi se duc – până şi peniţa mă minte. Îmi vine să arunc, să tai, să şterg. Vreau să alerg înspre glorie, când eu nici măcar nu merg.

Şi ei urlă, consumă, distrug. Idei, poveşti, cuvinte ce curg. Mă lasă acolo, în colţ, fără un cuvânt de spus. Ca un bob de grâu care în lan nu e mai mult decât un supus. Şi dau cu biciul, nu se mai opresc. Mă lasă să respir, din când în gând, ca să văd cum greşesc. Încurcă-te-n virgule, pierde-te în rimele astea proaste, la final rămâi doar tu şi un stomac lipit de coaste. Vom râde-atunci, ai sperat degeaba. Toţi au tot ce nu ai tu, aşa stă treaba.

Ignor, m-ascund, fac o cruce, în speranţa că până mâine iar totul se duce. Dar  de data asta-i mai mare, de parcă o ţip şi doare. O chem să mă apere de orice-încercare amăgitoare, urmă de îngrijorare. Are în ea toată speranţa dată de noua întâmplare. Tot scrisul ăsta are o amploare apăsătoare de parcă în loc să mă bucur, intru în cursa spre ascunzătoare.

M-am trezit

Am tras aer în piept, mi-am dat foc la orice gând ce nu părea drept, fără nicio urmă de regret. Armele-s împotriva lor, aşa ştiu eu să întorc obrazul, atunci când vine vorba de tot ce îmi aduce agonia şi îmi ia extazul.

Şi mă îndrept spre oglindă, acolo-i adevărul. Şi acolo ea zâmbeşte mai mult ca mine, de parcă deja a fost învins adversarul. Şi zâmbea din ce în ce mai mult, apoi şoptea: e vremea ta. Bucură-te, scrie, nu te lăsa. Ciorna nu e o corvoadă, ai nevoie de ea ca să ajungi să faci artă. Are-o peniţă în mână, îmi spune că e conştiinţa mea.

Pleacă şi mă uit iar. Zâmbesc. Întorc privirea. Stiloul mă aşteaptă pe foaie, e momentul să se împlinească soarta.

Foto: Pixabay

Prev După o privire
Next Carti ieftine printre vise scumpe

About Author

Monica

1 Comment

  1. Nu te lasa ! Scrii atat de bine ! Doar ca n-ai ajuns inca la toti cititorii tai. Scrie o carte. Una mica. O intamplare , ceva personaje. Scrie pentru tine. Am observat ca se cauta intrigile nu descriptivul. Scenarii bine elaborate. Tu ai potential.

    Reply

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image