Recviem pentru o libelulă

Recviem pentru o libelulă

Cum ar fi dacă ai putea să trăiești o singură zi? Nu îmi spune. Probabil, ai răspunde la fel ca majoritatea oamenilor. Te-ai trezi relativ târziu, că să nu o începi obosit. Apoi, ți-ai îmbrățișa toată familia.

Ai pierde o jumătate de zi, ca să pregătești o eventuală petrecere pe seară – cu prietenii, evident. E bine să te prindă sfârșitul distrându-te, nu? Ai bea un whisky. Doar e o ocazie specială. Și ai petrece. Ai bea mult – cu siguranță nu e rost de mahmureală în ziua ce vine, pentru că nu există una, nu? Încă 3 whisky-uri și deja nu mai contează dacă finalul vieții tale te găsește în patru labe sau dansând pe o piesă proastă. Important e că te distrezi.

Dar dacă ai trăi 4-5 ani, cu tot cu maturitate? Și ai putea, în timpul ăsta, să te plimbi prin toată Europa? Mai departe nu te ține, dar ai încerca. Poate, ai și tânji după asta. Iar atunci ai fi ca ea. O frumusețe zburătoare, proaspăt născută dintr-o nimfă. Cu dileme, un spirit jucăuș și o experiență de viață puțin dubioasă.

Ea zboară. Pentru că poate. Nu o face perfect. Și e puțin invidioasă pe fițoasele alea, născute perfecte, care parcă știu totul de când mamele abia le gândeau. Dar uite ce frumoase sunt aripile astea! Așa, inegale. După amiază, la 4:45, dacă zboară spre dreapta, trece soarele prin ea de parcă el ar fi fost făcut că să o scoată în evidență, și nu invers.

Aripile inegale… Dar sunt pe perechi. Și uite ce viteză au – dacă ea vrea. Și, de multe ori, parcă îi place doar să ducă mai departe munca vântului. Însă, nu e totul atât de simplu.

Are neamuri canibale. Când vede pe cineva, nici nu știe dacă să aibă încredere sau să caute un loc sigur. Poate aia e maica-sa. Ori… Și-ar dori, uneori, să aibă un ochi în ceafă. Dar ce mascul ar plăcea-o atunci? Ar fi o supraviețuitoare defectă. Ca babele nebune și singure. Alea se laudă a prost. Vorba unui păianjen de apă, p-alea nici vrăbiile nu le mai mănâncă. Ar trebui să fie onorate dacă mor strivite de un om.

Oamenii… dubioasă specie. N-ar vrea să aibă de-a face cu ei. Sunt imprevizibili. Unul te admiră, altul se crede stăpân și îți da o palmă peste nas. Și mori ca un vierme. Ea știa că nu o să ajungă niciodată așa, încă de când era nimfă. Nu. Ea o să își găsească un mascul cu aripi proeminente și teritoriu mare. Clar. N-ar suporta să stea cu unul care vine cu trei copaci și-o dungă într-un loc aglomerat. Sub nicio formă. Îi trebuie siguranță – unul cu viitor.

Dar și masculul ăla… Unde să îl găsească? Și toată împreunarea aia ciudată. Goană după spermă. Totul ține de spermă. Dar știe că o să găsească unul care să o cinstească, pentru că ea e mai mult de atât. Are aripile inegale! Și o să le înfrângă pe fițoasele alea care parcă și-au prelungit prima pereche de aripi cu frunze. Ea e naturală. Și are planuri. Și vrea copii. Mulți. Vrea ouă – apoi nimfe. Ea nu o să îi mănânce. Dar oare o să treacă ei de asta? Dacă i le omoară chiar mama ei? În lumea asta rea, te poți aștepta la orice.

 Dar stai! Ce se aude?

 – Sunt eu, pisi!

 – Cine? Care „eu”?

 – Sfârșitul.

 Foto: Pixabay

Prev SĂ VORBIM LIMBA ROMÂNĂ. I - post, postare
Next Bărbații. Pe sezoane

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image