Să vorbeşti despre răbdare e ca şi cum ţi-ai da palme în cap cu viteza melcului. Să te gândeşti la ea e ca şi cum ai ciopli un lemn până când rămân nişte vreascuri cu care tocmai ai aflat ce poţi să faci, ca să îţi ascunzi urmele.
E luată la mişto de horoscoape, târâtă prin mall-uri cu scopuri deloc necesare şi auzită doar atunci când nu ai găsit o replică mai scurtă, care să-ţi ascundă lenea. Geniul din spatele oricărei victorii în faţa viciilor şi a slăbiciunilor a fost atât de pus în umbră încât parcă e prea învechit pentru realitate.
Răbdarea este victima neplânsă a consumerismului şi a tehnologiei, acolo unde totul se gândeşte în aici şi acum. Ştii că trebuie să cumperi X produs acum, de aici, neapărat, ca să nu apuci să arunci o privire şi înspre concurenţă. Trebuie să socializezi în fiecare aici şi acum, ca să nu observi că reala comunicare piere în faţa unui mesaj văzut.
Rîbdare înseamnă prezent
Totuşi, dacă am avea-o pentru măcar o oră pe zi, viaţa ar fi mult mai liniştită. Întrebarea e dacă mai ştim să o definim. Mai ţineţi voi minte emisiunile D-ale lui Mitică? Sigur mai sunt şi azi şi pier în acelaşi stil arhaic, simplu şi lin în care şi-au căpătat succesul. Şi în care ele întrebau… dacă…. şi cum….
Ce poţi face tu, omule care uiţi că erai lin, fără răbdare? Probabil că ai ceda instinctelor de supravieţuire, entuziasmului de succes şi raţiunii de analiză în faţa unei decizii sacrificate pe un altar greşit. Ţi-ai anula natura în care te-ai conturat. Ilie Cleopa ştia asta. Şi nu doar el.
Am vorbit mai sus despre un termen care îi poate ridica probleme oricărei fiinţe aflate la vârsta apogeului de energie din vârful lanţului trofic. Şi nu numai. Răbdarea e aia care te readuce la stadiul de om. Îţi reaminteşte, pentru un moment, că ar fi cazul să te priveşti în faţă. Te mângâie cu o limită pe care nu ţi-ai da-o, dacă nu ai şti că liniştea generală se construieşte din elemente particulare. Deci, din răbdare.
Deci, răbdare?
Dar cum s-ar pupa răbdarea cu secolul grabei? Cine sunt eu, sa vin să torn un aparent anacronism, în era în care există o formulă de calcul pentru viteza luminii? Aceeaşi care îţi lansează o provocare, în genul acelei n-ai tupeu, n-ai sânge-n tine din copilării demult uitate. Te afli la o coadă? Lasă un om în faţa ta. Nu trei, nici doi. Unul. Fă un pas în spate. Priveşte-te din pragul uşii, în timp ce îi oferi cuiva necunoscut o pauză de la grabă. Pentru că şi destinul ăsta are nevoie să mai respire uneori. Îi simţi pulsul? Te simţi?
Foto: Pexels.
