Privirea de dinainte

Privirea de dinainte

S-a trezit. Era dimineața tipică: se admiră în oglindirea apei (sau bălții, ce o fi) din chestia aia albă și rotundă și se uită în jur. E clar cel mai semeț, spre deosebire de boul ăla, care aleargă creaturile de cotcodăcesc și stau pe ouă. De ce naiba or vrea ele să țină de cald unor ouă pe vremea asta? E cald oricum. În fine, el e suficient de deștept încât să facă o baie în chestia albă. E practică.

Uite-o și pe ea. E frumoasă, albă, grațioasă. Singura care s-a ridicat la standardele lui sau singura de prin zonă. Se întreba, la un moment dat, dacă a dat norocul peste el să dea de o fată așa demnă de măreția și experiența lui de viață sau dacă, pur și simplu, nu mai e altă acolo, deci tre’€să se prefacă că ar avea o familie regală.

A mâncat niște ierburi de pe jos – sunt bune și hrănitoare pentru penaj. Nu degeaba e alb, tre’ să aibă grijă să nu existe vreo pată pe el. El nu e ca boul care doar se dă mare cocoș, deși are capul cât fundul lui, mai multe culori decât poate să vadă, dar are cinşpe’ femei și nu e în stare să se hotărască pe care să o bată, când i se pune pata.

Dar, totuşi, o fi azi vreo zi specială? Uriașii cu pene mici, care îi aruncă ierburi mișună amândoi prin zonă. Or avea vreun ritual?

Mâncă, o admiră, se făli cu tot ce are și timpul trecu.

Specimenul cu păr mai închis în cap veni înspre el dar, în mod dubios, nu avea buruieni în niciuna din aripi. Hidoase membre, de altfel. Au ceva puf negru, dar prea puțin că să strălucească ca ale lui. Se îndreptă spre el și, după câteva ture de teren, îl prinse. Îl luă de aripi. Boul părea și mai urât, dacă îl priveai invers. Fraiere toate femeile alea, zău. Îl scoase de acol, dar… de ce? Îl apăsă cu ghearele alea hidoase și chele pe aripi și luă ceva strălucitor în mână. Îl apropie de el. El nu gândi. Se văzu în obiect. Apoi mai simți doar niște spasme… ca atunci când era mic și se bătea cu agitații aia cu care stătea într-un loc prea mic pentru el. Și privi.

Ea văzu că el nu e nicăieri. Știa de la femeile ăluia cu coroană roșie că unii pleacă și nu se mai întorc. Dar nu se gândi la asta. Își aminti ce îi vine în cap oricum de fiecare dată: ea e specială, nu tre’ să își împartă bărbatul cu alte tute care acceptă și să nu aibă voie să meargă peste tot. La ei nu se întâmplase oricum ce zicea aia, până în prezent. Dar, în câteva minute, gândul deveni obsedant. Începu să îi simtă lipsa. Și oftă după el în timpul ăla pe care ființele chele pe aripi și corp îl numesc „ o jumătate de oră”.

Foto: free images

Prev Aşa se zice, nu? Regele a murit, trăiască regele
Next Droguri, băieeeeţi. Avem droguri bune, băieeeeeţi

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image