Poveşti de iarnă şi singurătate

Poveşti de iarnă şi singurătate

Am ieşit la alergat cu căţeaua, pentru că aşa se desfăşoară plimbarea, atunci când trotuarul capătă un alb zăpeziu. Ea aleargă, eu după ea. Ne întâlnim noi undeva pe drum. Şi, în timp ce adultul din mine făcea înviorarea de dimineaţă cu forţa, copilul se întrista că au curăţat ăştia zăpada şi n-am eu cum să mai conturez bulgări în aer, atunci când dau cu şutul în vreun munte alb. Pe lângă mine treceau fel de fel de poveşti de iarnă, unele ornate cu câte-o zambilă.

Poveşti de iarnă de bloc

În faţa unei scări, un copil se juca cu zăpadă. Era cea mai mică şi veselă poveste de prin zonă. Era el în lumea lui, înfofolit ca un astronaut şi cu mănuşi d-alea pufoase, cu un deget. Am văzut în el cazematele pe care le făceam pe orice metru pătrat liber de pe lângă bloc, atunci când eram mică. Şi la cum rămâneau ele, la finalul zilei, intacte şi golite de orice rezervă de bulgări.

Ca orice poveste, a trecut prin timpurile acţiunii şi a scos la iveală detaliul ăla care marca punctul culminant. Totul se întâmpla pe maxim trei metri pătraţi.

Zăpada cu care se juca el era jegoasă, pentru că o lua din teancurile pe care le lăsa lumea după ce îşi scotea maşina. Cazemata era deformată. Iar el era singur, aşa că nu ar fi avut cine să ţină loc de ţintă sau să îl consilieze în construcţie. Punea bulgări pe un teanc. Am oftat.

parc gol iarna

Poveşti de singurătate şi speranţă

Din blocul de vizavi, o femeie mă învăţa înţelepciune. Era aceeaşi care, peste vară, mi-a adus aminte că cele mai mişto aşternuturi de pat sunt alea pe care le aeriseşti. Acum, îşi curăţa balconul pe exterior de zăpadă, ca să ne dea nas celorlalţi care o lăsam să se topească de la sine. Am zâmbit.

În faţa celor care ştiu ce e aglomeraţia de la metrou, ea pare dintr-o specie pe cale de dispariţie. Dar nu prea e. Fără să fie unul de gospodine, cartierul meu a avut întotdeauna un aer frumos de comunitate. Îmi place să văd că se mai întâmplă asta şi în alte locuri, aşa cum am văzut la Chinezu cu Parcul Carol.

Apoi, am mers pe blogul lui Cabral şi m-am lovit de singurătate, ca realitatea aia pe care mai toţi o au, dar nimeni nu o recunoaşte. Unii o astupă cu mult internet. Alţii, o îneacă în cluburi. Copiii nu ştiu d-astea, aşa că se joacă singuri şi încearcă să înţeleagă distracţia din toate acţiunile alea. În loc ca ea să vină natural.

Cam asta era copilul ăla din zăpadă. Expresia neintenţionată, brută şi nevinovată a singurătăţii. Probabil că asta a fost cea mai comodă variantă pentru părinţi, în era paranoiei infracţiunilor. Sau poate că ei au fost cei curajoşi, pentru că ceilalţi au ales să îi ţină pe copii în casă.

Doar că la noi copilăria nu necesita studiu şi nu se întâmpla în singurătate, pentru că ne strângeam vreo 20. Iar senzaţia asta nu e una din categoria pe vremea mea. E doar o treabă de generaţii. Pe logica îi dau celui mic ce nu am eu, sper ca toţi copiii ăştia care se joacă singuri să crească în adulţi care învaţă alți copii să nu fie aşa. Şi le arată care e zăpada aia bună.

Sau poate că, la final, viaţa asta urbană o să ne omoare de tot.

Foto: Pixabay.

Prev Cum e maturitatea. Interviu cu oameni mari
Next Ultima noapte de Lungu, prima noapte de Olănescu

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image