Peste liniştea iernii (5)

Peste liniştea iernii (5)

Retrospective. De fiecare dată când le faci, cauţi să te diferenţiezi de omul care erai. Indiferent dacă te holbezi necalculat la o listă de câteva zile sau de minim un deceniu, în care abia îţi mai recunoşti scrisul.

Vânezi orice punct geometric, chiar dacă el poate însemna un ţurţure sau o cioară îngheţată din Siberia. Fiecare e dovada trecerii timpului peste Pământ. A evoluţiei.

Cel mai iscusit observator al schimbării este momentul de început

Ora zero a ceasului, indiferent dacă apoi îl lasă bateriile sau nu îţi mişti mâna pentru două zile. El a marcat şi înregistrat fiecare ticăire a călătoriei, mai rău ca un antrenor sărac.

Moda te învaţă să-ţi faci liniuţe pe o foaie în fiecare zi de luni, întâi ale lunii, anotimp sau mişcare astronomică. Viaţa te loveşte cu tine în faţă, de fiecare dată când o aduci undeva unde ar trebui să aibă ce povesti. Şi atunci te lasă gol de hârtii şi plastice protejate de sisteme testate şi atestate. Te dezbracă de reuşite abstracte şi abilităţi scoase din evidenţă. Dacă are chef să râdă puţin, îţi rezumă existenţa-n cifre: cinci cutii, opt saci şi şase metri pătraţi de spaţiu în plus de stocare.

Te uiţi peste tine, îţi înconjori sufletul şi te vezi, după ani, acolo unde a început totul. În locul în care creaţia apărea odată cu liniştea nopţii, aia apărută atunci când vreun nor tupeist se certa cu un electrician provincial în neam şi faptă.

Că era întuneric sau lumină, liniştea era o perioadă bine determinată de un ac epuizat de pe tabloul electric. În acele momente, viitorul pe termen scurt însemna creaţie pentru mine, aşa cum se transforma într-o ocazie de somn pentru orice vecin dotat cu-o sobă şi-o fântână.

După acei ani, eu şi locul avem să ne povestim

Vieţi, fericiri, poeme-n priviri şi drame. Doar că nu sunt singura diferită. Iar liniştea aia care venea sub o carcasă cronică, acum s-a acutizat până a ajuns la ritmul unui instrumental prea rapid pentru o piesă încă netranspusă în note. Şi tot ce rămâne e haosul, creativ sau real.

Evoluăm. Fără să ştim că tot acest fenomen implică o înţelegere a tot ce e în jur. Ceasul ăla de ne înregistrează fiecare strop de respiraţie, aşa cum o spun mulţi, are un ceasornicar. Iar liniştea transpusă-n creaţie poate deveni un text nervos, acum sau o pace prea trecătoare pentru a fi însemnată.

Eu mă uit la un text. Şi mă întreb dacă sunt adepta liniştii. Iar după ce-o privesc, îmi dau seama că m-am schimbat de când s-a scurs acel ciclu karmic vestit de autoproclamaţi doctori confuzi. Şi e rândul meu să o redefinesc.

*Acest text e o continuare a unui serial apărut atunci când, undeva în România, se întrerupea curentul.

Prev Jinduire
Next Iubire în oglindă

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image