Şi făceam 18 ani. Ca orice fată crescută grijuliu, cu principii de şcoală veche, dar ambiţie occidentală, speram la o maşină. Bine, „speram” e puțin spus. Deja aveam un playlist exact al pieselor de volan, adaptat persoanelor pe care voiam să le impresionez prin măiestria mea.

Mama îmi oferise, de-a lungul vieții, fiecare cadou ca la carte: notă bună = buget pentru magazinele amarite din întâiul mall ce tocmai se deschisese la noi în țara. 14 ani = un computer. Da, acela care trezea vecinii din somn, atunci când voiam să mă conectez la internet. Intrarea la liceul dorit, din prima, în clasă specială de intensiv engleză s-a materializat într-un telefon mobil. Nu acel Nokia 5110, pe care-l avea tot poporul, ci un „cameleon”, care ocupă buzunarele oamenilor de afaceri. Urma un majorat. Deci, o mașină.

Fire prevăzătoare fiind, mi-am luat carnetul cu o săptămâna înainte de ziua îndelung așteptată. Nu cu punctaj maxim, dar nu existau dovezi scrise în acest sens. Oricum aș fi spus-o, mai aveam 168 de ore să dau pe spate orice ființă ar avea așteptări de la mine. Nu eram as într-ale condusului, dar n-a existat obstacol până atunci pe care vrăjeala să nu-l acopere. Credeam eu.

Știam că urma o petrecere, era totul organizat. Însă, mintea mea vedea o prelată albă în formă de mașină sport, cu o fundă uriașa roșie sau „lolo”, așa cum o numea sufletul meu pereche, adică omul care m-a suportat şapte ani cu eroism.

Vine petrecerea, la fel și invitații. Coafura a stârnit laude. Costumația suferea modificări proporțional cu darurile vestimentare care apăreau. Cadourile continuau, băutura se împuțina. Mama zâmbea. Dar eu voiam neapărat o mașină. Aiurea mașină, că nu am văzut nici măcar o foaie care să ateste că ar fi urmat așa ceva. Visul meu materialist era în fabrică, acolo unde niște muncitori abia începeau să asambleze cele dintâi piesele. Cu alte cuvinte, mama dăduse comanda, iar viitoarea mea maşină după cum urma să aflu, ajungea acasă în vreo şase luni. Și îi era înmânată proprietarului de drept, adică tot ea.

Pedala către fericire şi carnetul de şofer

Perioada aia fusese calculată strategic ca să pot îndura eu, pe locul din dreapta al mașinii de familie, un tată perfecționist și cam puțin răbdător în a da lecții de supraviețuire pe șosea. A trecut toată, cu sau fără țipete, greșeli, nervi și ușoare loviri în gard.

A început și ziua în care venea mașină, odată cu visul meu de a pune în scenă spectacolul ăla în care eu îmi așteptăm iubirea vieții în fața Porții Albe, cu o doză de bere rece și tocuri cu care-mi era frică să merg și prin casă. Accidental sau nu, fix atunci se înghesuiseră toate analizele pe care urma să le fac din cauza unei crize de anemie, combinate cu o ploaie mocăneasca. Exact, era vorba despre doctori, așteptări și o oboseală soră cu somnambulismul.

Și-am ajuns acasă, cu gândul că aș da zece mașini pe-o pătură care putea să vindece umezeala din oasele mele. Maşina mă aștepta în curte, la fel de plouată și ea. Nu era albă, ci gri sau, potrivit mamei, „rezistenta la jeg, că tu nici vase nu speli necertată”. În rest, arăta fix cum mi-aș fi dorit. Poate chiar puțin mai bine. Din nou, mă vedeam pe autostradă, la volan, cu ochelari de soare, fredonând vreo piesă „de şosea”. Doar că povestea nu avea să înceapă nici atunci. Noroaiele depășeau capacitățile mele de musafir al unui scaun şoferesc nou. Iar era rost de așteptări.

Pam pam

Dar, după o altă săptămână, în care inima mea din corpul lui deja număra ore, am pornit în drumul spre Constanța, în ciuda protestelor mamei. Și, cum mașină era încă prea nouă, mergeam puțin a melc pe lângă tiruri și camioane. Începusem să fiu în întârziere, fără că șansele de a recupera să se arate. Tocurile erau aruncate pe podea, pentru că nici tălpile mele, și nici pedalele nu le tolerau. Telefonul n-avea cum să sune, iar el, fără mine și bagaje, nu putea merge „în stațiunea aia mişto”, unde urma să se simtă „ca pe o insulă”, după cum i-o descrisesem.

Cu muzica oprită, fără tocuri și cu ochi panicați, fără ochelari, am indrăznit să trec de 100km/h. După o oră și jumătate, eram aproape în programul stabilit. Până când văd în față o trecere de cale ferată cu bariere. Opresc. Nenea din fața mea nu e așa prevăzător, așa că Dacia lui devine suport de barieră. O fi crezut că nu observă nimeni, pentru că aștepta, liniștit, la volan. Ce nu știa el și nici noi, restul, e că trenul se oprise, iar o mașină de intervenții fusese trimisă la fața locului, să vadă care-i problemă. După trei blesteme și câteva înjurături, șoferul de criză al CFR a ridicat bariera de pe tavanul Daciei, iar trenul și-a continuat drumul. Timp în care eu mai aveam -10 minute să cumpăr berea promisă și să îmi iau poziția lângă capotă.

După carnet

Am stabilit să iau licoarea de la magazinul închisorii. Bineînțeles, după cum urma să aflu, acolo nu se găsea urmă de alcool. Ceilalți îmi aruncau fix privirea pe care o aplicam și eu înainte celor care veneau pentru ultima oară.

Și… el a apărut. Pe partea mea de realitate. Inimă mi-a urcat în gât, un toc s-a rupt de la alergat, iar sufletul meu s-a simțit, pentru prima oară, întreg. Îmbrățișarea nu se mai oprea. Săruturile nici atât. Nu-mi mai simțeam față de emoții, darămite să sesizez că zâmbetul meu își întrecea limitele fizice. Ne-am îndreptat către mașină. Cel de-al doilea toc a cedat, moment în care i-am strâns mâna. Nu din cauza că mă dezechilibram, ci pentru că nu voiam să îi dau drumul nici măcar pentru o secundă.

Am sfârșit, din nou, în picioarele goale la volan. Fără ochelari de soare. Nu voiam să profit de semafoare ca să mă uit în oglindă, ci să îmi bucur ochii de el. Fără muzică. Nu aş fi riscat să pierd o notă din tonalitatea acelor vorbe. Fără grabă. Puteam să parcurgem cei 81,9 km rămaşi în trei zile. Eram cu el. Nu mai căutam să-l impresionez, pentru că o facuse el de la prima vorbă.

Mare, munte, mănăstiri, sate uitate de lume. Aşa a fost primul an cu el şi ea, Toyota. Şi asa am început eu să trăiesc cu adevărat. Fără calcule, scenarii sau aşteptări egoiste.

*Acest text  este ficţiune şi participă la SuperBlog.

Foto: Zastavki.