M-am trezit dimineaţa, m-am privit în oglindă şi i-am zâmbit. Apoi am plecat. Până să o reîntâlnesc, mi s-a schimbat starea de atâtea ori încât, la final, am evitat-o. Într-o altă zi, nu voiam să o văd de la început. Să mă văd. În câteva minute, am uitat de asta, aduci când cineva mi-a zis că, aşa nearanjată, sunt frumoasă.

Într-o zi, stările şi felul în care ne privim se schimbă de zeci de ori. Putem trece de la râs la plâns, dăm entuziasmul pe indiferenţă pentru ca, mai apoi, să ni-l luăm înapoi. Ne privim ocazional, însă fără să ne spunem ce gândim, pentru că suntem în public. În timp ce soarele îşi face tura pe cer, noi ne spargem în atâtea fărâme încât, la finalul zilei, avem tot dreptul să ne întrebăm cât din noi mai suntem noi.

Şi toate astea se întâmplă doar într-o zi. Dacă ar fi să număr orele în care sunt, dar nu sunt eu, rezultatul ar avea o singură cifră. Şi toate se întâmplă atât de subtil încât parcă şi baza aia de date numită subconştient se opreşte şi întreabă sau începe să împingă în faţă idei până când tot noi avem nevoie de o lămurire de la noi.

Hai să privim oglinda

După un întreg spectacol al gândurilor, primul judecător rămâne drumul spre casă. Toţi avem o porţiune cât de mică de mers pe jos în care suntem noi cu noi, faţă în faţă cu tot ce a însemnat ziua care stă să treacă. De parcă tot acel drum apare ca o pregătire pentru întâlnirea aia cu oglinda, când piticul care a studiat până atunci întreabă scurt: Deci, ce ai făcut azi? Şi atunci toate bucăţelele din noi vorbesc.

Pe măsură ce o fac, încep să cadă. Până când, în faţa oglinzii, rămân iar eu, cea de azi dimineaţă, de ieri şi cea din toate celelalte zile. Rămân doar binele şi pacea, de parcă totul ar fi fost un război prea zgomotos de mut. Atunci oglinda devine prieten, antrenor, duşman şi judecător. Depinde cum o privim.

Foto: Pixabay.