Nu mă doare că nu iau premii

Nu mă doare că nu iau premii

O mică parte din copilărie am petrecut-o citind o revistă comercială pe nume „super!”. Și zic ” comercial㔀pentru că eu o luam pentru câteva decupaje pe care le lipeam pe ușă.

Patronul revistei (cu articole simpatice de altfel pentru toate fetele roz) a devenit director de teatru între timp, un teatru remarcabil de altfel, nu de alta, dar pentru că e de Comedie și pentru că m-am chinuit 5 luni să iau bilete la o piesă de acolo, „Ferdinand al VIII-lea, regele Spaniei”. Și între timp și eu l-am cunoscut personal.

Acel om a pățit-o, ca noi toți când avem nevoie de o mică atestare de genul „da frate, ești bun, ține-o tot așa”. A pățit-o pentru că nu o are. A fost exact momentul ăla când vezi că ești bun, vin niște oameni să ți-o confirme, dar nu e nimeni oficial acolo. Nu sunt acei oameni cu ștampilă și diplomă, care să îți zică „da mă ești tare, uite, ia de aici un metal simpatic, să îl duci acasă”.

În politică nu există corectitudine (că d-aia are Năstase, cu tot cu Zambaccianul lui, audieri), în muzică idem (ce or căuta Trident, Nicoleta Luciu sau Oana Zavoranu pe „piață”?).

Dar în teatru? Un om să își dea premiu singur după care să conteste orice altceva? Un alt om să se uite la mine cu privire de copil julit la picior și să zică „Nu mă doare  că nu iau premii, mă doare când văd cine mă judecă”, adică o altă persoană de teatu?

Corectitudinea are limite. Problema noastră, ca ansamblu de cetățeni ai unei țări e că le avem prestabilite. „Intri, da, e corect, dar după ce o faci trebuie să dai spagă, nu poți altfel”, zic oamenii care ies din operații, amețiți și prost informați.

Și totuși, de ce ne mai miră că circa 70% din România nu are studii superioare?

__________________________________________________________________________

După ani de la întâmplare, am vrut să public acest text aşa cum era la vremea lui: emoţionant şi, pe alocuri, incorect d.p.d.v. gramatical. A fost o emoţie trăită pe bancile unui teatru special, o declaraţie a unui om special, al cărui teatru (sîc, sîc, sîc, Caramitre!) a fost premiat la adevărata lui valoare.

Foto: AllFreeDownload 

Prev Școală ne mănâncă. Sau noi pe ea
Next Visele se vând

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image