Na. Scriu de politică

Na. Scriu de politică

Nu-mi place să scriu despre politică. Mi se pare prea departe de teorie și realitate. Dar, odată la câțiva ani, am o satisfacție din a analiza porcăriile care se fac în campanii, din punct de vedere al alegătorului simplu.

Am trăit momente înălțătoare când am primit lămâi, portocale, ceai de musețel, violete aproape uscate și alte prostii mai mult decât dispensabile. Am studiat cu atenție frunțile ruralilor când trecea nelipsita „Vântul bate, apa trece, pietrele rămân”. Am plâns în gând pentru bătrânii care se bucurau la o sticlă de ulei ce le mai ținea niște mărunt în portofel pentru mai mult timp.

Totuși, nu-mi neg responsabilitatea civică. De votat, votez. Negativ, adică „decât ăla, mai bine ăsta”, pentru că nu prea am cu cine. De obicei, îi alegeam pe ăia de aveau vreo cruce în logo sau vreun „ortodox” în titlu. Sau pe toți, ca să nu se supere nimeni.

Anul astă, totuși, parcă moșii o cam iau pe cărări. Ponta zice că e creștin-ortodox, că să-i supere pe ăia de la concurență, de au în nume bla creștin bla bla. Că nu a fost vreodată prins în biserică și nu l-a revendicat nimeni că fiu duhovnicesc, nu-i așa grav. E trist că, brusc, se crede egal oamenilor ălora pe care îi iubești frățește din prima pentru sufletul lor nevinovat.

Săptămâna trecută, că acum e voie, au început să circule mașinile. Nu tu tornade și pietre, nu tu noi suntem daci. Nici măcar treceți batalioane aeroportu’. Pace. Două steaguri pe-un papuc. Până când… „Deșteaptă-te române, din somnul cel…”. Ce, mă? Soiul meu de român consideră imnul asta o mică victorie împotrivă răilor. Același soi nu acceptă cercul ăla UE lângă steagul nostru. Și d-aia tot nația o să voteze în locul minții mele pe vreun anonim cu o cruce-n logo sau vreun „ortodox” în titlu. Și nicio „atenție” nu o să mă convingă să fac altfel. Sper doar să mă amuze.

Oricum, pentru mine ca cetăţean, campania asta merge prost. Fluturaşi şi circ la TV. Nimic original sau suportabil de văzut. Măcar după ce se termină tot show-ul ăsta, nu o să mai existe om pe metru pătrat care să nu fi auzit de Klaus Iohannis, ăla de ocupa toate pieţele şi colţurile de stradă încă de când, oficial, nu era vreo campanie.

Iar ălora de se plimbau sâmbătă prin ghetto-uri cu un papuc, două steaguri şi-un difuzor din care urla imnul naţional, le lansez provocarea din poza de mai sus şi îi invit să o dea mai departe, după, între ei. Poate aşa ne luăm şi noi deciziile în linişte. Sau eu, aia care încă mai speră la un preşedinte creştin – ortodox, naţionalist şi neimpresionat de UE.

Foto: facebook 

Prev Între freelance și outsourcing. Constatări la rece
Next Şi uite-aşa… [partea a treia] (februarie 2010)

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image