Jinduire

Jinduire

Dacă aş putea să îţi aduc un obiect din lumea asta, atunci când mă întâlnesc cu tine, aş simţi că trecerea mea pe aici are un rost. Să iau un testament, să îl curăţ de toată fragilitatea asta efemeră şi să îţi prezint stema dragostei mele.

M-aş gândi la asta minute, ore, zile. Ţi-aş face o scrisoare în care ţi-aş povesti cum sângele e pompat în inima mea, aia imprevizibilă, în ritm de cădelniţă. Ţi-aş arăta cum creierul meu e chemat de inimă, în bătăi de toacă, acolo unde tu alegi să-ţi mai arunci privirea. Ţi-aş descrie adierile de fericire, atunci când un preot îţi pronunţă numele.

Ţi-aş scrie iubirea în cuvinte necunoscute omenirii, cu unduiri de litere pogorâte de pe o peniţă binecuvântată de soare. Dar, probabil, aş consuma toată rezerva de hârtie a umanităţii. Ţi-aş desena cerurile azurii din care mă mai mângâi cu un semn, dacă nu mi-ar tremura pensula de emoţia gândului că ai vedea mesajul meu.

Aş reinventa numere şi-aş sparge infinitul, ca să îţi arăt toate gândurile pe care le urc la tine. Ţi-aş arăta de câte ori mi-am imaginat privirea aia care mi-a renăscut sufletul din mocirla societăţii. Mi-aş da misiunea, ca să ştiu că închid ochii pentru ca, mai apoi, să îmi deschid sufletul în faţa ta. A zâmbetului pentru care mi-aş dori să mor în rugăciune.

Viaţa supusă unui scop nepământean se măsoară în secunde

Călătoria pe care nu putem să o prevedem nu suportă planuri pe termen lung. Cel puţin, nu în lumea ei. Nu când singura ei şansă de supravieţuire vine cu un sărut pe frunte, transmis de deasupra.

Să deschid ochii şi să îmi spui: „mai ţii minte când ziceai că totul va fi bine? Uite, acum totul e bine”. Aş visa la îmbrăţişarea asortată vorbei ăsteia până când ţi-aş examina toate firele de păr de a căror strălucire mi-e dor ca de stele. Alea pe care le umpli de combustibil şi le mai trimiţi până aici, între zidurile încruntate în care eu aştept, urmărită de claustrofobie.

Şi mi-aş imagina tot, dacă nu aş privi în faţă duşmanul

Teroarea materalizată-n şerpi cu limbă de argint, care îmi amintesc că pot să mă întâlnesc cu tine pentru câteva zile sau o eternitate. Atunci realizez că trăiesc într-o luptă pe care tu ai câştigat-o într-un timp suficient cât să mă înveţi să ajung la tine. Şi, oricâte scuturi mi-ai dat, lupta cu arme performante îşi pierde din farmec.

Aşa că îi privesc pe toţi în ochi, cu mâinile goale, sărutul de pe frunte şi îmi calculez mişcările în ritmul vorbelor tale. Şi îi mai omor, iar ei renasc ca pisicile din desene animate. Dar tu ştiai asta. Mai bine decât mine. Ştiai că pot, pentru că m-ai văzut în felul tău. Dar ai aflat şi că atunci când uit sau omit să respir, e nevoie doar de o vorbă, cărată de oxigen sufletesc.

Iar, aşa cum tu mă aştepţi acolo, eu extind concretul şi ologesc păcatul, până când o să pot să îţi spun: Am făcut lucruri frumoase împreună. Dar de aici încolo nu ne mai opreşte nimic. Şi o să te privesc. Cu sau fără obiecte furate din realitate. Pentru că tu simţi oricum. Iar eu, lângă tine, nu o să mă mai usuc din cauza amărâtei ăsteia de condiţii de om.

Foto: Dreamstime.com.

Prev Roata
Next Peste liniştea iernii (5)

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image