Tot ce scriu e inspirat din viaţa mea (Andi Bănică)

Andi Bănică e în muzică de mulţi ani – cu siguranţă peste zece. Până acum, era omul cu creditele – apărea pe piese ca textier sau compozitor. Şi mai avea şi versuri bune. Recent, a apărut o piesă cu numele lui în prim plan.

Fără alte prezentări, Andi Bănică vorbeşte despre viaţa lui muzicală şi nu numai, de la vise la ploaie.

Monica scrie: Ai lansat, recent, prima ta piesă de artist, Ploaia. Cât a durat lucrul la ea?

Andi Bănică: A durat vreo două săptămâni să fac piesa în sine. Însă, cu tot cu producţie, totul a durat vreo cinci luni, pentru că a trecut din mână în mână, inclusiv cea a mai multor producători. Nu prea m-au încântat toţi, am ales să lucrez cu câţiva şi a ieşit piesa asta. Eu sunt fericit, mulţumit.

De la ce a pornit piesa?

Toate pleacă din trăiri personale. Tot ce scriu e inspirat din viaţa mea. Nu încerc să mint pe nimeni sau să inventez poveşti. Totul a plecat din trăiri personale. Probabil că ultima perioadă nu a fost cea mai fericită, dar uite că a fost fericită, din punct de vedere muzical, pentru că am reuşit să scot din mine mult mai mult decât mă aşteptam.

Până acum, s-a ridicat piesa la aşteptări?

E peste aşeptări cu mult. Asta pentru că, sincer, în momentul în care am dat drumul la testul ăsta, nu foarte multă lume avea încredere în proiect sau în mine, ca artist, pentru că eu, la bază sunt compozitor. Şi o să rămân compozitor, indiferent de cât de mult mi-aş dori să fiu pe scenă. Dar e peste aşteptări şi răspunsul publicului e pozitiv. Nu sunt multe comentarii răutăcioase, nici foarte mulţi care nu îmi înţeleg scrisul.

Sunt fericit cu cântecul ăsta, care e peste aşteptările mele. Aştept să văd rezultatul final, ca la fotbal.

Ce te-a făcut să vrei să devii şi artist, pe lângă compozitor?

Pentru foarte mult timp, eu am încercat să inspir din ce aş vrea eu să fac pe scenă diferiţilor artişti cu care am colaborat. Dar am simţit întotdeauna că vreau să fac şi eu asta. Am avut o chemare, pentru că acolo mă simt cel mai bine. Acolo mă încarc cu energie. Mulţi artişti cântă şi pleacă de pe scenă zăpăciţi, scurşi de energie. Eu acolo mă încarc şi cred că aş face asta săptămânal – dacă s-ar putea, chiar şi zi de zi – şi aş fi cel mai fericit om de pe planetă.

Voi încerca, în următoarele luni, să mă perfecţionez

Ce faci, în rol de compozitor?

De la nimic la tot. Eu fac linii, text, gândesc producţie şi, mai nou, o şi fac. Voi încerca, în următoarele luni, să mă perfecţionez, să învăţ mult mai multe chestii decât ştiu acum, ca să pot să dau un cântec de la cap la coadă, în proporţie de 100%.

Care parte a compoziţiei e cea mai solicitantă?

Toate.

Dar care îţi place cel mai mult?

Linia melodică – pentru că, în mod normal, cineva calculează, socoteşte, să fie totul într-o structură de bază cu un fel anume. Dar eu îmi pun armoniile, le ascult de două – trei ori şi cânt ce simt. Dacă pleacă din suflet, atunci mă satisface şi e un produs sincer.

Eu pornesc de la sinceritate. Nu vreau să păcălesc pe nimeni cu şiretlicuri sau matematică în spatele muzicii. Muzica nu e matematică, ci e tot ce simţim. Şi e bine să îi dai ascultătorului ce simţi cu adevărat, nu să mergi cu o strategie de producţie sau una de creaţie. Pur şi simplu, de la bun început încerc să fiu sincer. Asta înseamnă că oricare parte din piesă e foarte solicitantă. Versurile trebuie să fie cât mai coerente, iar eu nu ştiu să scriu simplu, întotdeauna am scris complicat. Dar cred că, până la urmă, la sfârşitul muncii, reacţia oamenilor e mai mult decât satisfăcătoare, aşa că nu o facem degeaba.

Cu cât e mai lucrată o piesă, cu atât îşi pierde din sensibilitate

Cum e procesul să iei o piesă de la zero şi să o faci?

În primul rând, vorbesc cu artistul. Dacă e o piesă dedicată cuiva, trebuie să vină la studio şi să îmi povestească despre trăirile personale. Trebuie să văd dacă eu m-am întâlnit vreodată cu genul ăsta de experienţă sau sentimente. Sau încerc să îmi însuşesc din trăirile pe care le are artistul.

Apoi, amândoi, mânuţă de mânuţă, cu pixul pe foaie, începem să scriem textul. De la linia melodică, mergem pe trăire. Şi aşa apare. Poate să dureze zece minute, aşa cum a fost Visele. Cântecul Visele a fost scris efectiv în zece minute.

Poate să dureze chiar şi trei – patru luni, în funcţie de cât de greu înţelege artistul cum lucrez eu sau cât de greu înţeleg eu artistul, dacă nu are trăiri personale şi încearcă să le mimeze. Asta se aplică mai ales dacă vrea să îşi facă o poveste, nu o spune sincer pe a lui. Atunci, da, e mai greu, pentru că se simte în text că nu trăieşte suficient piesa respectivă şi nu transmite. Povestea lui nu e reală. Până ajungem la momentul ăsta, în care şi el se crede, şi eu îl cred, şi cei din jur ne cred, e mai dificil. Poate să dureze oricât. Însă, cu cât e mai lucrată o piesă, cu atât îşi pierde din sensibilitate şi veridicitate.

Ce înseamnă să faci o piesă, atunci când eşti într-o anumită stare, apoi să o auzi peste tot?

Nu cred că se compară orgasm din lumea asta cu senzaţia asta. Gândeşte-te că, dintr-o dată peste noapte, mesajul tău, viaţa ta puse într-un cântec sunt auzite şi cântate de toată lumea.

Nu mi s-a întâmplat până acum, li s-a întâmplat altor artişti cu care am colaborat şi eu m-am simţit ca pe scenă. E copleşitor să vezi că un copil de 12 ani îţi cântă cântecul mai bine decât îl cânţi tu.

Tot ce o să lansez de acum înainte e un examen

Cu care piesă de-a ta ai cele mai mari emoţii?

Nu am emoţii la una mai mult sau mai puţin, ci cu toate, pentru că toate sunt bucăţi din mine. Aşa îmi dau seama cum sunt eu, ca om, în faţa ascultătorului şi cum e cântecul – mă refer strict la mesaj – în faţa lui. Nu pot să spun că e emoţie, ci un examen pentru care nu te-ai pregătit niciodată, pur şi simplu.

Da, tot ce o să lansez de acum înainte e un examen.

Piesele la care participi tu şi cele de la Quantum Music sunt diferite, ca versuri.

Da. Eu cred că oamenii s-au săturat de versuri simple, cu mare, soare, îngheţată. Ideea e că eu aş vrea să ne întoarcem puţin în timp, atunci când oamenii îşi croiau puţin caracterul şi viaţa după anumite stiluri de muzică. Vorbind cu un om simplu, ştiai clar dacă îi place rock-ul, pentru că avea o construcţie a caracterului lejeră, dar foarte solidă. Nu mai era muzică pentru el, ci un crez.

E important, cred eu, ca în zilele noastre să revenim, cumva şi să aducem înapoi învăţătura din text, poate să fie o carte, o piesă, un film. Poţi să nu fii iubitor de muzică şi să înveţi foarte multe chestii din filme. Eu aş vrea ca oamenii să asculte cântecele – nu neapărat ale mele – şi să înţeleagă că au fost nişte probleme, am găsit o rezolvare şi e posibil să găsească şi ei o rezolvare în piesă, text sau armonie.

Urmează un album Andi Bănică sau un turneu de promovare?

Nu vreau să mă gândesc atât de departe. Reacţia deja am văzut-o, dar vreau să văd cât de omogen sunt eu în proiectul ăsta şi dacă funcţionează. Dacă se dovedeşte că da, vreau să apuc calea asta prin mici concerte.

Nu mă visez pe scene mari, deşi în mintea mea aş putea cânta şi pentru un milion de oameni. Nu ştiu dacă o să se întâmple asta, dar sper să cânt măcar pentru 500.000.

Ploaia e făcută anul trecut

La câte piese ai lucrat, în total, până acum?

Cred că sunt, pe puţin, 200. Dar nu toate au plecat înspre artişti. Mi-am dat seama că unele dintre ele nu sunt atât de omogene încât să le pot distribui. Am făcut o selecţie destul de drastică, pentru că sunt şi piese care, de exemplu, în urechile unora sunt foarte slabe, dar puternice, ca mesaj. Lor nu le-am găsit direcţia de producţie, efectiv. Nu am găsit calea prin care să îmbin textul cu producţia şi linia melodică, încât să mă mulţumească pe deplin. Îşi mai aşteaptă locul.

Am lansat piese după 15 ani şi au avut efectul dorit, dar am aşteptat atâţia ani. Ploaia e făcută anul trecut, la început şi o vedeam lansată peste vreo lună sau două.

Ce e muzica pentru tine?

Eu nu pot să trăiesc fără muzică, aşa cum nu pot să trăiesc fără sânge. Eu nu sunt matematician, nu am spirit de orientare foarte clar dar, când vine vorba de muzică, mă simt cel mai bine. E parte din mine şi e tot ce îmi doresc să fac.

E stil de viaţă, pentru că asta fac de când mă trezesc şi până adorm. Şi în somn tot muzică fac.