Cred sincer că tot ce s-a întâmplat în viața mea, fie și atunci când m-am împiedicat pe stradă, a fost calculat la zecimale pentru că eu, cândva în prag de iarnă, să mă aflu acasă, la calculator, pe messenger și să răspund la o cerere de prietenie de la un necunoscut, pentru prima oară în viața mea.

M-am născut primăvara, ca să îi dau lui griji darnice înainte de Paște. Am crescut cu un văr, ca să prind de mică o pasiune pentru muzică rap și să ajung la el. Am învățat să citesc acasă la mama, la şase ani, „din senin”. El o făcuse la cinci. Ca să putem râde de asta când ne-am cunoscut. Am ales, din lene și speranță, să dau la filologie și, apoi, jurnalism. Ca să scriem împreună și să ne facem cele mai de neuitat declarații. Am ales să mă angajez într-o agenție de știri și să „aduc rap-ul acolo” pentru ca, într-o seară, un prieten de-al lui să îi dea ID-ul meu, ca să nu mai fie așa plictisit. Și pentru ca el să mă cunoască. Așa cum eram. Cum aș putea să nu fiu eu însumi, când prima conversație telefonică era mult presărată cu „tu vorbești serios? și eu!” sau „exact!”-uri.

Instrucţiuni bătrâneşti

Din televizorul alb-negru, fără cablu, al copilăriei am învățat porcării esențiale precum: orice are tub poate rămâne fără și e nasol, actrița principală din „Cassandra” folosea blush, replici precum „ay, Dios mio, estoy embarasada” generau țipete. A, și că Will.E. Coyote ar fi fost mai rapid decât prada lui.

Timpul a trecut, el a venit că să-mi completeze sufletul, iar relația a ajuns fix acolo unde trebuia: la stat împreună, în calitate de logodnici. Și am ajuns și la primul revelion, tot împreună. Am vrut să vedem cum e un concert d-ăla de Constituției sau Revoluției, care ne-a adus o fugă foarte apropiată de imposibil, ca să prindem 12 noaptea acasă. Pentru că în piață era frig și nasol, iar majoritatea sărbătoreau cu bere la pahare de unică folosință.

Ne-am dus ţintă la televizor, după ce ne-am luptat cu o pisică usturător de agresivă. Aici, în mijlocul camerei, s-a produs minunea: am trecut împreună dintr-un an în altul. Sau, mă rog, asta credeam noi inițial. Pe vremea aia, televizorul nostru color, d-ăla cu fund (și, deci, tub) era decorat cu un Băsescu foarte entuziast. „5… 4… 3… 2… 1… La mulți ani, dragi români!”. Sărutări, îmbrățișări, „La mulți ani”, „Te iubesc”, „Tu ești sufletul meu”, „Viața mea e completă cu tine”. Și noi ne-am mai fi zis, doar că tot marinarul țării ne-a oprit. „Mă scuzați, am fost informat că ceasul meu este înainte. Mai sunt două minute”.

După acele instrucţiuni bătrâneşti

Râsete, sărutări, îmbrățișări, convingeri că Universul a făcut să iasă așa special pentru noi. A venit și cea de-a doua minune, iar globul pământesc a resărbătorit prima zi din ceea ce preconizam a fi cel mai frumos an pe care planeta îl poate duce.

Timpul a trecut, iar în poveste a apărut și personajul bunică-miu, încântat peste măsură că logodnicul meu era informat în materie de tenis. Asta după ce analizele noastre filozofice se rezumau la „da, tataie, am înțeles. Nadal e urât, iar Federer e ăla frumușel”. După ce număra orele până ajungeam la el, tataie ni se lăuda cu ce-și mai cumpăra prin casă. Până când am văzut, pe masa lui veche de când mă știu și ceva ani înainte, un televizor cu ecran plat și un diametru care-mi făcea ochii să se simtă prea bătrâni pentru viață asta. Adică mic.

-Uau, tataie, ți-ai luat LeCeDeu’.
-Corectează-te. E LED.
-Mă scuzi, tataie.
– Dar dacă tot ai adus vorba, nu mă ajutaţi şi pe mine cu ceva? Că tot le aveţi cu internetul şi sunt sigur oferte pe acolo.
-Da, zi.
-Eu mă cam plictisesc prin casă. Și aș vrea și eu să îmi ocup timpul cu ceva.
-Așa… vrei un cățel?
-Nu. Televizor am. Interesați-vă să îmi iau și eu o tabletă. Că internet mi-au dat ăștia gratis.
-Bine, tataie. Vezi ce bunic mișto am? Nu ne pricepem noi la tablete și vrea el.
-Dar să faceți cumva să am internet fără fir. Că vreau să mă plimb cu el prin toată casa.
-Stai să ne interesăm.

Acea vizită la bunic s-a încheiat cu avantajele usturoiului granulat sau ale îndulcitorului din ștevia (nu, nu e vorba de ștevie normală). Iar noi ne-am întors acasă, la televizorul nostru color, cu fund și tub, în speranța că reușeam să descifrăm misterele unei tablete suficient de bine cât să facem un bunic fericit. Și, dacă ne pică din cer un televizor că ăla din poză, măcar să îl pornim.
*Acest text este ficţiune a şi participă la SuperBlog.