În liniştea nopţii

În liniştea nopţii

Și uite aşa… Eu, în casa mea mare și tare, ruptă de civilizație, într-o pauză de vânătoare de viespi, cu traheea varză, părul parțial murdar și unghiile nefăcute, scriu un „blog” pe o foaie, la lumina lumânărilor și ascult muzică la reportofon, cu ultima baterie din casă. Situație ce poate părea romantică, de altfel.

Aveam de scris un reportaj șmecher pentru o restanță, de făcut un eseu cu care să se laude mama. Trebuia să îmi fac unghiile roșii, să culeg felicitări pentru carnetul care s-a întors unde îi era locul, să bârfesc, să vrobesc cu pe mess, să organizez ieșiri.

Trebuia să sărbătoresc cu ai mei și să ies cu mașina. Nu să mă cert pe tema viespilor și, implicit, decizia de a ne muta aici, nu să ajung acasă înaintea unei furtuni, cât să prind curentul oprit și să nu am net după și fără carnetul care mă așteaptă cu dor. În schimb, scriu ca să îmi ocup timpul până vine minunea (curentul) și mă gândesc că oi fi omis vreo viespe și se urcă pe mine silențios acum. Cu ocazia asta, stric aiurea și lumânările primite cadou în timp a (luați-mi altele!). În momente ca ăsta, când te gândești pentru că nu ai ce face și nu poți să dormi, multe lucruri nu mai contează. Timpul se numără, acum, în baterii.

În urmă cu două ore, mă certăm cu mama că am luat 13 la examen și nu 15 și în urmă cu trei se lua şefa de mine că aș fi omis o informație. Acum mă rog de comună să se aprindă.

Acum, îmi dau seama cât de mult îmi doresc să termin odată teancul ăla de cărți cumpărate într-un timp relativ scurt sau primite pe la lansări. Acum, parcă îmi pare rău că ţip aiurea la oameni nepotriviți. Acum, aș vrea să fiu la mare cu câțiva oameni pe care doar eu să îi aleg (se știu ei) și să stăm pe mal și să râdem. Poate că nu ar trebui să mai fiu așa indiferentă cu mulți și să nu mă panichez cu puțini. Poate ar trebui să iubesc și eu și să sufăr, că orice om normal. Și dacă m-aș chinui, probabil că aș și slăbi. A, și cred că nu aș mai fuma. Ar fi bine și să fiu mai liniștită, să nu mai vreau tatuaje, găuri în urechi sau în buric. Aș fi perfectă, nu?

Un berbec oricum e perfect, așa că pot să revin la activitatea minunată de așteptare să treacă timpul ăla din plan tehnologic. O să se aprindă lumina și o să revin la tot ce eram până acum. O să mă oftic iar că intervin rahaturi că să nu mă culc eu devreme, o să bag o țigară, să mă uit cu jind  la temporarul de pe mână, o să mai trag de timp pe mess și dacă am chef, îl critic pe noul Tudor Chirilă pe blog.

Când nu e curent, timpul capătă o altă dimensiune. Îl numeri și parcă prea trece repede. Când ai terminat, s-a dus juma de noapte. Și, când tehnologia revine, activitatea se reia, ciudăţenile dispar, viespile care mi-au intrat azi abuziv și în turmă în cameră, reapar. De parcă aș fi fost în stand by. De fapt, toată comuna a fost. Doar că unii s-au resemnat. Dacă dormi, vine dimineața mai repede și nu mai ai nevoie de electricitate că să bei un pahar cu apa sănătoasă de puţ.

A cincea ploaie și al zecilea abonat Cosmote care are telefonul închis. Încerc să dau de civilizație până nu mă lasă și bateria de la telefon. A răspuns unul. Timpul trece la fel de greu. În momente d-astea îți dai seama cât valorează monotonia noastră de rahat. Și ce bine e când totul decurge mecanic, comod și organizat.

Vreau zgomot. Vreau agitație.

Aș vrea să fiu altundeva, dar sunt acasă și e responsabilitatea mea să fiu acolo. Aștept minuni.

Foto: Pixabay

Prev Aceasta este încă o poveste despre un copil ce nu mai este…
Next Fascinaţia dimineţilor

About Author

Monica

1 Comment

Leave a Comment


CAPTCHA Image