Toată chestia asta cu limba română şi gramatica ei e ca o lume a modei, se propagă şi schimbă în funcţie de sezoane. Dacă aş vedea partea plină a paharului, probabil că undeva, acolo, e cumva bine. Românii se educă din vorbă-n vorbă.
Însă, tot pentru că suntem români, paharul ăla e ori gol, ori deja furat. Aşa că, de fiecare dată când dispare una, nu pot decât să aştept să apară o alta şi să sper că nu o fi chiar atât de penibilă. Presupun că acum stă să moară virgula dintre subiect şi predicat. Sau îmi place să cred că paharul mai e pe undeva pe acolo, prin zonă. Dar, cum uneori oamenii sunt mai informaţi decât trebuie, pentru că faptele îi lovesc fără ca ei să le caute, aflu că nu e aşa.
A mai recentă vizează domeniul ăla generos şi unic pe care îl avem noi mai mult decât alţii: înjurăturile. Atât de expresive, încât e o aventură să traduci o propoziţie d-asta colorată unei străin. Şi atât de fascinante încât, în facultate, am învăţat că jignirea completă implică acte sexuale, ponegrirea mormintelor şi rude de gradul I. Rezolvaţi voi ecuaţia.
Cum se înjură în limba română
Din motive principiale, nu zic de morţi şi de draci (acum e în scop informativ). Prefer întotdeauna gâturi, mame de căţei, cepe şi altele. Apreciez o vorbă care încearcă atât de mult să fie originală încât e de trecut în carneţel. Merită felicitări alea care, din scurte înjurături zise ca să te descarci, ajung poveşti cu descrieri atât de vizuale încâtz deja ştii cum unul aruncă pe altul într-o fântână şi face, şi drege.
Dar, dacă tot avem tradiţia să învăţăm străinii să salute şi, apoi, să înjure, ne luăm angajamentul în faţa ălora de au inventat cuvintele care nu au voie să fie zise că le păstrăm într-o formă corectă. Sau măcar decentă.
Pentru că simt că o nouă modă e deja cu un picior ieşit din scutec, ţin să lămuresc vreo câteva chestii. Până nu prind picioare şi încep să se propage. Îi mulţumesc, pe această cale, internetului care îmi arată că utilizatorii e şi ei oameni.
Din ciclul în viață există două sau vreo aproape șapte miliarde de tipuri de oameni, țin să îi anunț pe o parte dintre ei că și înjurătura aia tre’ să impresioneze. Că nu sunt așa palpitante scenariile când unul înjură și celalalt răspunde cu pe mă-ta, boss, pe!
Unu. Înjurătura, atunci când n-ai timp, dar nici nu ai lăsa-o așa, are la bază inversiunea. Eu ți-aș da, face, drege. Deci da-ți-aș, face-ți-aș, drege-ți-aș. Tot ce era după cu spaţiu şi vine acum înainte, se pune cu cratimă.
Cum să nu eşuezi cu înjurăturile în limba română
Doi. Atunci când vrei să fii original, ai grijă ca și creierul tău să fie la fel. Eu ți-aș da nu suferă vreun cutremur gramatical care să schimbe acțiunea, daca vrei să o zici mai repede. Spun asta în cinstea tuturor acelor luați-aș *ceva nu tocmai ortodox, care nu îi convine ăluia de o zice* în *locul care nu convine*. Înjurătura are scopul fundamental să îl jignească pe altul, şi nu pe tine.
Şi, totuşi, nu am cum să nu mă bucur de de vorba aia bătrânească de înțelepți de cort, chiar dacă nu implică nimic ce ar trebui cenzurat: tu să taci din gură când vorbeşti cu mine.
Acestea fiind spuse, celor care doresc să afle mai multe despre limba română le recomand una/toate cele de mai jos.
Raluca Brezniceanu
Desi m-a ferit sfantu sa stau mult in preajma celor certati cu limba romana constat ca unii au savoare in injuraturi, se transforma repede paraiasul in torent si ma surprind total cu cata imaginatie inglobeaza lucruri si fapte la care nu te-ai gandi in veci.