Ce s-a întâmplat, cum s-a ajuns aici? Cum să scriu eu o poveste mare pe foi mici? Cine mă citeşte, cum să fug de frici şi inamici?
Scrisul nu e o cursă, e viciul meu frumos. Şi iar când îl mai las până şi albul devine negru întors pe dos. De parcă toată istoria stă şi mă priveşte în tăcere. Sau poate că acum o scriu eu, tre’ să o cresc, să-i dau putere. Ca să reziste peste veacuri fără pastile, fără leacuri. Să-mi privesc pixul şi foaia şi să le las în voia lor, ca să-şi ardă vâlvătaia.
Şi dacă mă întreb şi îmi răspund, aflu că nu pot să mă mai ascund. Sunt aici şi mă privesc, mă scriu şi mă citesc până când las deoparte orice motiv să mă opresc. Şi iar încep planuri şi strategii, calcule şi ocazii. Dar nu totul se calculează, scriul are viaţa lui. Iar atunci eu iar mă văd în pielea oricui care încearcă şi se opreşte. Doar că în timp ce eu tac, povestea se construieşte.
Foi mici, mici
Atunci înţeleg, sunt doar un observator care pendulează între victorie şi strigăte după ajutor. Am sufletul uneori prea biruitor, dar la fel de real precum reacţiile chimice din laborator. Până să ajung la foaie, am de înfruntat viaţa ca să putem să facem echipă. Iar când apune dimineaţa să ascultăm pixul cum ţipă.
Toate aceste foi sunt şi mai mici. Nu mai am pripă, nici răbdare. Scrisul îmi e otravă şi licoare, iar eu sunt datoare să construiesc povestea câştigătoare. Nimic nu mă opreşte, pixul se grăbeşte de parcă viaţa îl dojeneşte.
Între realitate şi visul meu nu-i nicio diferenţă. Dar ăsta-i secretul meu. Nu vreau să îmi înjunghii visul şi pixul în esenţă, la fel ca oamenii care îşi caută liniştea cu acul de la frecvenţă. Vreau tot ce am şi-un lift până la stele ca să îmi scriu numele pe ele. Apoi, să cobor la foaia mea şi să zâmbesc la tot ce e în jurul ei şi să continui să creez lumi din unduiri de condei.
Foto: Pixabay.
