Expediţie în tehnologia iubirii

Expediţie în tehnologia iubirii

Internetul a fost inventat în urmă cu ceva zeci de ani, atunci când ăştia din armata americană probabil că erau în căutarea unei noi metode de spionaj. Sau atunci când Dumnezeu a adăugat şi ultimul punct din proiectul „iubirea care o să dea pe spate Universul”.

Toate armele erau pregătite, contextele create, mai trebuia să ne naştem noi şi să urmăm paşii vieţii până când aveam să ne întâlnim. Şi timpul a trecut…

Într-o seară de noiembrie, o fată se plictisea în casa ei Ca de fiecare dată, avea programul de mesagerie deschis. Da, ăla care era la modă atunci. Fără să o intereseze tehnologia sau socializarea. În acelaşi timp, un băiat dintr-o instituţie de pe lângă Constanţa avea acelaşi program, la fel de deschis. Cu chef de socializare. Şi îi cere unui prieten niste ID-uri de fete. Din două oferte de gen, îl primeşte pe al ei şi îl încearcă. De ce? Poate pentru că „numele” ăla creat la nervi aducea puţin a virus.

Ea vede un mesaj de la un ID care suna a inteligenţă

De obicei, respingea cererile de „prietenie”. Doar că, atunci, ceva îi spunea să îl ia, totuşi, la întrebări. Iar îngerul ei păzitor a vorbit cu al lui şi i-a transmis să facă un fel de caterincă, astfel încât să o prindă pe fată din prima în conversaţie. Şi să o surprindă.

Iar el a cucerit-o de la primul răspuns la nişte întrebări uşor dereglate:

– De unde ai ID-ul meu?

– Vrei să îmi dau de gol informatorii? De la un cântăreţ. Eşti jurnalistă, rezolvă subiectul.

– Auzi, nu vrei să îmi dai CNP-ul tău? Că, apoi, aflu eu tot ce e nevoie despre tine.

–  Notează. CNP-ul meu e: „cod… numeric… personal”.

După câteva zile, ea şi-a acceptat rapid soarta de om îndrăgostit, aflat într-o situaţie controversată. Vizitele urmau să fie scurte extazuri de miere, separate de câte şase zile de agonii şi fiere. Iar telefonul şi internetul urmau să fie gurile de aer care întreţineau focul. Puternic şi mistuitor.

Relaţia a crescut, la fel ca şi intensitatea comunicării lor, până au ajuns la 14 ore de vorbit pe mobil şi vreo zece pe internet. Iar după ce şi-a dat seama că habar n-are ce-i ăla „symbian” şi n-are şanse să îşi aducă mobilul la „viteza de timp real”, e nevoită să-şi facă laptopul astfel încât să ajunga ca alea din filme. Chiar dacă dintr-un magazin online ea înţelegea doar cifre, iniţiale şi aparate de culori mişto sau conservatoare.  Cum de învăţat nu se punea problema, trebuia să ia cea mai înţeleaptă decizie posibilă, în ceea ce privea noţiuni ale meandrelor concretului şi sinergiei faptelor şi alte ecuaţii lingvistice de gradul 25,14. Timp în care neuronii ei inţelepţi încercau să-i ascundă frustrările tehnologice.

Iubirea a scăpat de graniţe şi şi-a văzut de drumul către următorul nivel. Atunci, după două săptămâni de stat împreună, noi doi am realizat că aveam nevoie de internet, ca să putem fi romantici până la capăt, cu ce comedii sau filme de groază ne doream şi ce jocuri ar fi suportat celălalt. Însă, după o vacanţă nedorită a mea şi un laptop condamnat la domiciliu, l-am regăsit pe el în faţa unei situaţii-limităa.

– Pitic, nu mai merge ăsta aproape deloc!

– Păi, ce-are?

– Nu ştiu. Merge prost.

– Şi nu i-ai dat de cap?

– Nu! Fă-i şi tu ceva.

(eu, adică aia pentru care un „scan disk” şi o defragmentare a partiţiilor se traduceau prin lucrare de IT cu normă întreagă)

– Ok, hai că îi fac ce ştiu eu.

…După o oră…

– Pitic, merge mai bine! Serios.

A se citi: „Nu te pricepi nici la telefoane, nici la calculatoare, dar nu mă lasă inima să ţi-o zic chiar aşa, pe faţă”.

– Dar…

*Acest text participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com

Prev Farmecul unui "Adio!"
Next O strajă cu rol de instigare

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image