Din inimă pentru Colectiv şi cultură

Din inimă pentru Colectiv şi cultură

Până vineri seară, probabil că mulţi dintre voi nu aţi auzit de Colectiv. Habar n-aveaţi că există. Habar n-aveaţi că în fosta fabrică de încălţăminte Pionierul se întâmpla ceva. Probabil, îl consideraţi unul dintre multele locuri abandonate în hăul paraginei din Bucureşti, de care nu vă pasă prea mult. Pentru că avem probleme mai importante, nu? Textul ăsta e pentru Colectiv şi atât.

Probabil că vineri noapte, atunci când aţi auzit ştirea localizată într-un club, nu ştiaţi dacă să îl consideraţi o zonă de fiţe sau un beci împuţit. Probabil că acum ştiţi nume, cifre de afaceri, structură, hartă interioară. Şi orice detalii tehnice ar mai putea ieşi la iveală şi v-ar completa o părere formată din auzite.

Manifestul meu pentru Colectiv

Şi, probabil, veţi fi surprinşi să aflaţi că acel Colectiv nu era deloc un beci împuţit, ci unul dintre cluburile arătoase, generoase, în care se organizau concerte, nu doar evenimente. În acel Colectiv, concertele însemnau momente când intelectul unor oameni era hrănit de versuri ca ziua în care renunţăm este ziua în care murim sau de concepte precum bunătate, schimbare, evoluţie, putere, credinţă.

Un concert în Colectiv chiar asta însemna: se cânta pentru colectiv, ăla care era acolo. Pentru că oamenii care mergeau la concerte, fie ele rap sau rock, împărţeau ceva. Dacă nu se cunoşteau personal, măcar o bună parte din ei se ştiau din priviri. Şi împărţeau o mentalitate pe care se bucurau să o vadă şi în oamenii din jurul lor. Situaţie rară, de altfel.

Asta a însemnat Colectiv, nişte amintiri create şi greu de uitat şi putere pentru ca oamenii să poată lupta cu rahaturile pe care le întâlniţi în fiecare zi şi de care vouă nu vă mai pasă. Aceia sunt oameni. De aceea acum, după tragedie, avem eroi. De aceea alţii îşi lasă un ban, o oră, o picătură de sânge pentru nişte TINERI pe care nu îi cunosc.

Cei care au fost pentru Colectiv

Pentru că ei au fost şi, o parte din ei, mai sunt cei pe care voi îi lăsaţi în urmă. Generaţia care nu se va transforma în individualişti care nu dau o privire pe o clădire părăsită, aşa cum ar fi fost fabrica Pionierul, dacă nu ar fi ajuns Colectiv. Ei sunt cei care preferă să asculte ceva care să le solicite creierul şi nu acceptă în viaţa lor versuri precum apa, apa, apa sau da, mamă, sunt beată ci, poate, ar fi optat pentru:

Da, mamă,/ m-ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi, să-nvăţ încet să iubesc/ M-ai hrănit, mi-ai spălat şi cu har Dumnezeiesc ai clădit un soldat, d-aia îţi mulţumesc.

Îndrăznesc să mă dau şi eu cu părerea şi să vă zic că un concert în Colectiv nu însemna ce se întâmplă în cluburile de fiţe. Nu se materializa în beţii, sesiuni de droguri şi alte scenarii. Ei nu au mers acolo pentru un concert gratuit, pentru că evenimentele cu adevărat artistice nu au preţuri de intrare în trei cifre. Ci în două, destul de mici.

S-a aruncat cu pietre în cluburi, fără ca nimeni să se gândească că într-un beci împuţit, nedotat cu aerul vostru condiţionat drag şi, probabil, vreun cod vestimentar afişat la intrare, se ascultă muzică adevărată şi nu se lasă poluaţi de tot ce vă oferă vouă radiourile. Şi ceea ce nu ştiţi voi e că nu doar Colectivul nu avea mai multe intrări. De fapt, vă rog să vă gândiţi şi să veniţi cu trei cluburi în regulă. Nu. Unul. Dar în totalitate sigur. Şi vă rog să includeţi aici şi cluburile de fiţe, pentru că beciurile împuţite se închid de la sine.

Viaţa de club

Am fost la concerte în beciuri împuţite, în biserici argintii şi în aer liber. Iar concertele de nişă înseamnă artă. Iar confirmarea pentru acest fapt este că ele ajungeau să aibă loc fix în cluburi precum Colectiv. Adică etajul de sus al localurilor underground.

Nu am fost acolo vineri. Am fost atât de laşă încât m-am încărcat, de pe internet, cu informaţii şi neputinţă. Dar am fost în Colectiv de mai multe ori decât oricine îndrăzneşte să se ia de oameni care merg la concerte unde nu totul este cu acte în regulă.

Totuşi, mă gândesc mai mult decât m-aş fi aşteptat la cei care s-au dus, au rămas şi la cei care au de plătit pentru asta. Mă refer la cei mici, bineînţeles. Şi mă doare inima că trebuie să spun odihniţi-vă în pace, cu referire la nişte oameni de o vârstă apropiată cu mine. Mă doare inima că trebuie să spun aveţi putere şi luptaţi unor oameni de o vârstă la fel de apropiată. Adică cei care toată viaţa vor purta pe părţi importante şi vizibile ale corpului această tragedie.

Şi vă rog să nu uitaţi că, oricâte guverne ar cădea, oricâţi politicieni ar demisiona, cultura are nevoie de bani. Iar noi, generaţia care măcar am primit o minimă educaţie şi nu am acceptat să fim prostiţi de televiziuni şi posturi de radio, avem nevoie de ea. Iar ei, cei rămaşi au nevoie de linişte. Fie că au rămas pentru că au fost în Colectiv sau pentru că fac parte din familia celor care s-au dus…

Prev Ţie ce-ţi mai trebuie?
Next (Dez)Ordine

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image