Viața urbană nu știe de pauze

Viața urbană nu știe de pauze

Ce sunt toți oamenii ăștia care aleargă toată ziua, fără pauză, scop și o strategie? Unde ajung mai repede toți cei care aleargă și depășesc într-o coloană precum pasajul de la Unirii? Așa e viața urbană? Totuși, când se termină cursele astea și ce premii ne așteaptă la final? Nimeni, nicăieri și mai nimic. Și cam ăștia suntem noi.

Ieri mi-am sucit ceva prin corp. Un mușchi. Nu știu când, cum și de ce. Dar s-a întâmplat și se ia acțiunea ca atare. Atunci am văzut decalajul dintre o minte energică, îngrijorată și cu target-uri clare (deși plecasem de la muncă) și un corp care nu voia nimic. Nu că n-avea pretenții, ci voia să stea într-o singură poziție – un soi de cuibărit de cerșetor.

Task-uri din viața urbană

Mintea avea de bifat gătit rețetă la cuptor, prăjit resturi, pus mașină de spălat, curățat păr și, undeva pe la 12 noaptea, o relaxare cosmetică pe fugă. Dar corpul era șubred. Piesele din tot mecanismul ăsta care duce ziua pe picioare se cam loveau și se deranjau între ele. Seara s-a încheiat cu o rată de succes de 40% și dureri.

Dar nu erau dureri de mușchi. Ci de minte, pentru că orele treceau repede, iar eu mă mișcam încet. De dimineață, câțiva pietoni se uitau la ceas. La fel și șoferii. La metrou, o tanti se plângea la telefon că, și dacă vrea să se grăbească, nu poate. Mi-am amintit că alta comenta, ieri, că pe peron lumea merge ca pe bulevard și nu poți…să te grăbești.

Și unde să te grăbești?

Ce e așa important încât să fie unul dintre cele 20 de lucruri pe care le avem de făcut într-o zi? Dacă ne uităm mai departe de granițele puse de viața urbană, vedem că alții sunt relaxați, nu au griji. Iar noi trăim nu ca să le eliminăm, ci doar să le bifăm, pentru că e nevoie de loc pentru altele.

Ne grăbim așa de mult încât victoria noastră, când rezolvăm ceva, înseamnă cinci minute de oftat a bine și atât. Ne grăbim și când nu vrem asta. Nu degeaba există glume cu tema cum să dormi 10 ore în 4. Și tot cu un scop (hai să fim realiști, sunt multe) dormim în weekend mai mult, ca să simțim că facem ceva și pentru noi. Dar nu prea mult, că trece ziua și avem treabă.

Viața urbană înseamnă priviri la ceas. De fapt, ne grăbim așa mult încât ăsta e normalul. Atunci când un lucru e normal, de obicei nu există un termen pentru el. Nici măcar nu suntem fast living, pentru că termenul ăla înseamnă altceva (să trăiești o viață în care faci ceva mai devreme decât alții). Noi ne-o ardem așa, iar restul sunt slow living. Am auzit termenul ăsta la Neti Sandu, care a ales să trăiască așa pentru că se trezește ca să plece la serviciu la 02:30. Nu cred că a înțeles-o prea multă lume și nici nu îmi imaginez o coadă de predecesoare, atunci când o să iasă la pensie. Ea e ciudata slow living, iar noi suntem ăia cu o viață grea, reală, așa cum e ea de fapt.

batran printre porumbei

Ne mai grăbim mult?

A trebuit să se strice o piesă din corpul meu, ca să văd ca sângele bate la fel de repede pentru toți. Și să trebuiască să accept că, pentru câteva zile, o să iau viața mai încet. Nu am făcut asta. Am optimizat tot ce am putut, pentru că așa e omul. De ce să se miște încet și bine, când poate să o facă repede, discret și cu dureri? N-a mers.

La final, corpul îți arată ce vrea, așa cum poate. Tu îi dai sau nu. Dar, dintre toate task-urile și deadline-urile vieții într-o lume grăbită, doar ritmul tău e cel ideal. Nu-l forța, ca să nu ajungi în momentul în care te forțează el să faci viața asta așa cum trebuie.

Foto: Pixabay.

Prev E despre sfaturi și vorbe
Next Am de gând să scot un album rap (What's Up)

About Author

Monica

1 Comment

Leave a Comment


CAPTCHA Image