Despre București: Unul lângă altul, dar mulți

Despre București: Unul lângă altul, dar mulți

Iubesc orașul ăsta cu bune și rele, cu tot ce are și ce nu, poveștile lui strigate sau ascunse, la care asistă sau pe care le naște. Aș vorbi și-aș scrie despre București fără oprire. Și, uneori, chiar o fac. Doar ne știm prea bine.

Îl trăiesc. Dar, când e nevoie, îl părăsesc cu entuziasm și fără regrete. Mă întorc cu dor. Nu știu dacă de el sau, ca în citate, de cea care sunt când sunt cu el. Uneori, mă uit la el și îi spun că mă dezamăgește. La ureche, să nu ne audă nimeni. Îl cert că uneori mă sperie. Noaptea, chiar și ziua, pe străzile alea pustii.

Apoi, mă întreb de ce are atâta ură-n betoane și copaci gri, supărați. Dar să vorbesc despre București înseamnă ca, până la urmă, să îmi aduc aminte că aici e fiecare pe cont propriu, indiferent de cât și cum strică prin jur. Haos. Priviri urâte cu miile. Dacă Bucureștiul avea un ecou, atunci ar fi fost cineva plătit să-l cenzureze.

Poate că e de la noi, bucureștenii sictiriți de ceilalți noi, care nu ne mai mirăm atunci când ne recunoaștem lehamitea din priviri. O fi de la cei mulți, care vin cu fețe curate în Capitala viselor, pățesc vreo câteva apoi, din reflex, își construiesc un scut de apărare. Sau sunt de vină cei puțini, care știu orașul din povești, iar atunci când îl cunosc personal greșesc materialul, iar scutul devine unul de aroganță. Poate e chiar frustrarea transmisă de cei care, acum zeci de ani și-au lăsat cu forța gospodăriile, ca să se descurce trei generații într-un apartament de bloc.

Mulți, dar unul lângă altul

Suntem mulți, forțați să stea împreună în orașul ăsta prea plin. Și poate că aici am înțeles noi greșit natura umană. Atunci, în întreg s-a făcut un scurtcircuit și, în loc să învățăm să ne facem viața împreună, ne-o gândim separat, în aproape 2 milioane de feluri. Și mă întreb dacă e natural să fim așa, mulți și fiecare pentru el. Și plec în alt oraș. Nu îi dau nume, pentru că sigur nu e unic. Aveți de unde alege.

Luăm o plimbare de două zile, în doi – cam 30 de ore. Taximetristul luat de la gară a fost cinstit. Mi-a dat și o carte de vizită cu numele singurei aplicații de gen de prin zonă, ca să mă descurc. Dispecera nu a vrut detalii de verificare – a zis că îmi trimite o mașină și a făcut-o. Bine ați venit și Drum bun la tot pasul. La o terasă, pe mal de Dunăre, chelnerița ne-a întrebat dacă ne place volumul muzicii. A și zâmbit.

Tot în gară, tanti de la bilete ne-a explicat în ce capăt al trenului se afla vagonul nostru. O altă tanti și-a chemat colegele la apel de ajutor, pentru că baia nu mai avea consumabile. Și a strâns și oferit, cu titlu de consolare, un șervețel umed și un pachet de uscate – gratis. Am plecat înapoi cu un zâmbet ce părea natural de uman. Din aceeași naturalețe, l-am ascuns atunci când am intrat în București, pentru că așa merg lucrurile.

in braila

Visuri, cu și despre București

Dacă e să ne luăm după realitatea celor de mai sus, toți ne ghidăm viața pe o logică simplă.

Ceilalți sunt mulți, dar unii lângă alții la nevoie.

Noi suntem unii lângă alții, în blocuri vechi și refardate și trebuie să ne descurcăm.

Aia e. Doar că, totuși, parcă nu-i asta natura noastră. Ne dăm seama în diminețile de la metrou, când mai lăsăm pe cineva în fața noastră, deși riscăm câteva minute de întârziere la muncă. Poate că o să fim naturali mai des. Sau nu. Oricum, orașul merge mai departe.

Foto 1: Pixabay.

Prev Ce am învăţat de când am căţel
Next Fii femeie adevărată!

About Author

Monica

24 Comments

  1. Desi nu este orasul meu nata, Bucurestiul m-a adoptat acum 6 ani si sincer iti zic ca indiferent unde plec, nu reusesc sa ma acomodez asa cum am facut-o aici. Cu bune, cu rele, nu ma vad locuind in alt oras... cel putin nu din Romania :)

    Reply
  2. Nu suntem făcuți să stăm triști prin metrouri și să ne uităm urât la oamenii care își permit să zâmbească. Înainte era altfel, sper ca vremurile acelea să revină. Să fie natural să zâmbim și să salutăm necunoscuți pe stradă, nu se ne uităm ciudat la ei. :)

    Reply
  3. Eu locuiesc in galati si chiar daca nu este un oras prea mare, este aglomerat. Cel putin asa consideri pana ajungi in Bucuresti si vezi ce inseamna un trafic infernal, vezi un puhoi de lume adunata in intersectiile mari la trecerile de pietoni care alearga pe trecere si multe alte chestii care efecti m-au marcat. Am momente in care mi-as dori sa ajung intr-un oras mai dezvoltat. cred ca treptat as putea sa ma acomodez cu toate

    Reply
  4. Bucurestiul este aproape de orasul meu natal, Pitesti. De fiecare data cand vin pe acolo... sunt obosita:)) Ma oboseste traficul, lumea grabita. Dar este un oras frumos...

    Reply
  5. Sunt îndrăgostită de București și uneori nu reușesc să îmi explic de ce. Orașul acela îmi știe atât de multe povești, mă cunoaște atât de bine, știe cum sunt eu cu adevărat, Mi-e drag și dor și parcă mă cuprinde nostalgia când citesc despre el. Zâmbesc. Închid ochii și parcă sunt acolo.

    Reply
  6. Si eu iubesc Bucurestiul. Orasul studentiei mele, cand aroganta de capitala exista, dar altfel, era un plus, era o onoare si trebuia sa te ridici la inaltimea ei, nu sa-l umilesti pe provincial. Bucurestenii get-beget erau nobili, aristocratici in atitudine. Ii recunosteai de cum deschideau gura si dupa cum se imbracau. Zeflemistii de azi sunt niste palide copii, provenite din alte parti, care doar au pretentii de oameni cu pedigree, dar nu-s decat niste corcituri jalnice....

    Reply
  7. Mi-e dor de copilaria mea in care inca mai vedeam oameni zambind in jur. Acum nimeni nu mai are timp sa zambeasca, fiecare e ocupat cu telefonul. Eu locuiesc in Bucuresti si aici m-am nascut, dar nu-mi place orasul asta. Daca al meu si-ar gasi un loc de munca, eu as pleca si maine intr-un orasel mic din provincie.

    Reply

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image