De șaptezeci de ori câte șapte (doi): Povestea slujbei

De șaptezeci de ori câte șapte (doi): Povestea slujbei

Timpul o lua înspre seară, la fel ca și speranțele lui Serafim. Urma iar o mică doză de calm în furtuna care se repeta în fiecare zi, în ceea ce turiștii numeau azilul pierduților. Și nu călugării ar fi fost de vină pentru onorabila poreclă a mănăstirii, ci vizitatorii, care erau priviți doar la intrare, nu și când reînviau. Aşa era povestea slujbei lor.

Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară

S-a făcut ora mesei, acel moment când turiștii se divizau între autoproclamații destinatari ai banului văduvei și renăscuții pentru care lumescul căpăta sens în înalta ecuație a sufletului. Toți copiii ăștia aveau o bucurie-n priviri care-i reamintea lui Serafim ca odată, într-un punct bine definit al istoriei, a părăsit și el flăcările și ropotele, cu ambiția să devină bun și răbdător că Iov, și nu o reflexie palidă a nevestei lui Lot. Atunci și el descoperea. Se îndrăgostea la prima vedere de fiecare petală, piatră, con de brad sau bob de făină uitat de vreo bucătăreasa pe bucată de metal primit din donații, unde se nășteau micile minuni.

Pauza din povestea slujbei

Uneori, Serafim regăsea, în privirile celor noi, acea candelă prealuminată, a cărei flacără îi spunea secrete inexplicabile, atunci când sufletul lui era în căutări pe care mintea, de frică, încerca să i le acopere. Pe fundalul bucuriei lui curgeau pilde și cântări din ceea ce mulți auzeau, dar puțini cunoșteau. Și părea că nimeni, în afară de Serafim, nu știa că acea Pavecerniță transformă supraviețuiri în vieți cu o simplă ardere de smirnă. Alteori, uită și el asta.

Iar Iacob își reamintea, brusc, de toate speranțele primite cândva, la lumina candelei, de la o bunica în a cărei lume toate relele pe care le simțea și făcea el acum, pur și simplu, nu existau. Din nou, se lovise de acea mătanie uitată atât de mult de timp încât până și el refuzase să o mai altereze. Din nou, se caută în ultimele unghere ale sufletului pentru vreo cale prin care să-și calmeze caracatița din oase. Fără să provoace prea multe daune.

Iar de fiecare data când o făcea, se privea cu asprime și ambiție. Aici și acum peste câteva ore nu vor mai conta, așa ca putea să spere-n voie. Și speranța l-a lovit atunci când sclipirea din lemn îl privea în ochi. Și se încăpățâna să îi arunce în realitate acea altă viață în carev le descoperea doar pe cele bune. Era posibil. De ce nu? Cine, în afară de soartă, ar fi putut să îi împiedice calea către viață? Cine n-ar fi meritat spectacolul pe care l-ar fi dat atunci când atingea libertatea, așa cum o vedea el și nu societatea care l-a legat de monștri?

Legătura

A rămas așa pentru câteva secunde, timp în care viitoarea factură a râului își contura taxele. Totul pornise dintr-un miros venit de nicăieri. Şi se încăpățâna să construiască o peliculă a zâmbetelor în care el avea să fie actorul principal. Și totul urmă să se sfarme în alte măsuri ale timpului, atunci când visele au tăcut, iar telefonul a sunat. Destul. De mâine. S-a făcut ora.

Foto: Pixabay.

Episodul unu. 

Prev De şaptezeci de ori câte şapte (unu): Miros de tămâie
Next Licoare de endorfină

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image