Am descoperit Vama Veche undeva la graniţa dintre liceu şi facultate. Asta însumează undeva la un deceniu, cu câţiva ani peste. De atunci încoace, între weekend-uri, 1 mai-uri, vacanţe planificate ca la oameni serioşi şi anotimpuri, Vama a rămas undeva acolo. Şi a stat suficient încât anul ăsta, acum o săptămână, să îi arunc două vizite. Însumat, cred au fost circa 12 ore. Doar că ele au fost cât am avut nevoie ca să mut Vama în sertarul ăla de chestii care sunt favorite prin absenţă. Cu toate riscurile implicate, o să explic de ce nu Vama Veche. Pentru ceva timp de acum încolo.

Vama Veche a fost, întâi, un vers dintr-o piesă. Apoi, un panou cu Povestea merge mai departe. Totul s-a transformat în certitudine şi amintiri atunci când am ajuns acolo. Apoi, a început lista cu motive prin care a impresionat: răsăritul pe Bolero a lui Ravel, oamenii care nu vorbeau cu vreun substrat la limita legalităţii, poveştile intelectuale, şansele reale ca pe strada principală să se plimbe scriitori, librăria aia sub formă de tarabă, clătitele, hamsiile şi, bineînţeles, supermarket-ul de vizavi de Stuf. Mi-a plăcut aşa mult Vama încât am şi scris despre ea.

A continuat, cu mici şi subtile schimbări, care apăreau cu fiecare nou sezon. Pe net începea să se spună că se strică Vama. Acum deja se ţipă. Aşa că, după ani bunicei de pauză, întoarcerea aia acolo se cam cerea.

Ziua în Vamă

Vineri, 11 august. Am găsit o staţiune dublă, în care strada principală nu mai era şi staţia de microbuz. Un zid cu picturi şi un oftat a uşurare: deci arta mai era acolo. Veneam cu o geantă de plajă şi un ghiozdan de griji cum că preţurile ar fi prea mari, populaţia prea pestriţă, iar eu prea în afara vârstei medii.

Vama susţinută de soare avea nisip fin. Şezlonguri. Paturi de lemn pe plajă. Terase cu muzică diferită, în funcţie de colţul unde nimereai. Totuşi, nimic nu suna a comercialul ăla de radio şi magazine. A fost bine. Dar ce se spunea despre Vamă?

  • Că e scumpă. Am văzut destui poza aia de pe facebook cu sticla de Noroc la litru şi 15 lei. Dar eu am văzut şi ceva magazine vizavi de plajă, cu preţuri ca la chioşcurile din Bucureşti, şi nu mă refer la alea din Dorobanţi. Aşa că singurul context în care e scumpă e dacă accepţi să iei ceva de la barul de pe plajă şi retina ta refuză să perceapă magazinul cu panouri mari de câţiva paşi mai încolo.
  • Că e plină de cocalari. Aici mă aşteptam să urle maneaua din ML-ul parcat pe plajă, pe fundal de ţipete a nisip sub tocuri. N-a fost. În schimb, au fost minori. Mulţi. Caa-n Vamă – fiecare cu scopul şi vacanţa lui. Da, am văzut elastice de păr pe glezne şi selfie-uri cu ruj d-ăla de rezistă o zi întreagă. Dar nu au deranjat.
  • Că arată altfel. Iar, da. În locul trabantului e o maşină de război de la ale cărei geamuri zâmbesc diverse sticle. Acolo unde era câmp sunt localuri. Nu mai e La Piraţi – cea mai apropiată terasă de concept ar fi Captain Morgan. Nu mai e wc-ul public de la Stuf. Dar ţigăncile care se ocupă de intrarea la suprapreţ la alte wc-uri sunt cinstite şi scad la preţ.
  • Şi, totuşi, că e aceeaşi. Marea, cu siguranţă – aia cu multe alge şi puţin nisip. Dar ăsta nu a fost niciodată un motiv de comentarii care chiar să fie luate în serios.

Atunci când eşti cu cine trebuie, ziua nu are cum să fie altfel decât mişto. Aşa că s-a încheiat cu clătitele alea bune, mâncate cu bordura pe post de scaun.

Noaptea în Vamă

Sâmbătă, 12 august. Noapte. Haos. Vama e încadrată de două scene la care ba cântă Bosquito, ba se face încălzire pentru rapperi. Nu, ele nu-s chiar la margine. Doar că prima dintre cele două, cu semn de Folk You face imposibil să explorezi partea aia nouă a Vămii. Haosul ar fi fost acelaşi dacă nu erau prea mulţi şi prea beţi. Şi nici asta nu ar fi fost o problemă dacă nu ar fi mirosit toată staţiunea a iarbă, pe care mulţi o epatau de parcă terminaseră vreun drog exclusivist al Europei de înaltă clasă.

Rockerii din Vamă erau aceiaşi. Privirile lor parcă se schimbaseră. Atunci am realizat şi ce se pierduse: fix libertatea. Eu fac şi sunt ce vreau, dar trebuie să fii ca mine. Dacă nu, urmează gândul de huo, cocalarii. Am văzut câţiva, grupaţi, timizi, cu scopul lor clar. Şi, dacă Vama s-ar fi stricat cu ceva, poate nu ar fi chiar ei de vină.

Apoi, m-am mirat de ce Vama e, acum, locul în care, în principiu, pe stradă trebuie să te fereşti. Nu ştii cine sau cum pică ori vomită în faţa ta. Pentru că s-a trecut limita de libertate şi a ajuns undeva dupa sunt ca acasă, deci cum vreau şi, dacă nu mă vede nimeni, nu mă deranjează nici pe mine că n-am făcut duş sau nu ştiu ce/cât am băut/fumat.

2 mai

De ce Vama nu mai e Veche

Aici pot să apară două tipuri de voci. Primele sunt alea care zic că nu am dreptul să vorbesc, pentru că nu m-a făcut mama chiar în Vamă, pentru că altfel eram fruntaşă la postările despre staţiune. Nasol. Dar am mers acolo mult şi bine. Şi, dacă cineva ar începe propoziţia asta, s-ar potrivi foarte bine fix cu argumentul libertăţii.

Apoi vin celelalte, cu întrebarea aia clasică: Dar tu uiţi când veneai, făceai, dregeai, susţineai? Nu. Tocmai d-aia cred că problema cea mai mare a Vămii nu ar fi chiar nou-veniţii. Ăia se adaptează. Plus că, la un moment dat, toţi am fost noi pe acolo. Însă, aici se întâmplă cam ce văd din ce în ce mai des prin jur: ăia care nu vor să fie judecaţi aruncă primii cu piatra.

Vama rămâne ce a fost. Nu s-a scumpit, nu a fost prea salvată. Dacă vrei să te descurci să mănânci ieftin şi bine, e posibil. E doar din ce în ce mai puţin din ce era. Şi ştiu asta pentru că, după toate vizitele, nu mi-a cântat nici Chirilă în gând sau ureche.