Aşa mă simt de fiecare dată când am de a face cu un produs ce implică mai mult de două butoane. Şi când vorbesc de picioare, nu zic de figura aia de stil din care ieşi întotdeauna învingător. Ci de obiectul periculos şi fragil, pe care îl târăşti printre obstacole, pe un trotuar de piatră cubică, în văzul lumii şi vizorul ghinionului.
Aşa a fost şi atunci. Când aşteptam să vină el. Şi ştiam că trebuie să îmi iau orice măsură de precauţie, ca să înving duşmanul care ne-a mâncat energia timp de zece luni: timpul. Dacă, până atunci, primeam fărâme de ore săptămânale şi speranţe care leşinau odată cu bateriile telefoanelor, acum trebuia să fac şi imposibilul ca să nu îmi scape nimic. Totul trebuia gândit, prevăzut şi neutralizat.
Toată ambiţia asta de a da cu timpul de pământ a sunat bine în teorie. Mi-am luat un telefon care nu necesita încărcări dese, ca să nu petrec prea mult timp făcând drumuri înspre priză. Am ales să ne animăm casa cu o pisică şi nu un câine, ca nu cumva să fie vreunul prea obosit, în vreo seară şi să iasă celălalt singur. Am ales să stăm la el, ca să am garanţia că distanţa dintre noi nu urma să fie o problemă.
Şi toate planurile s-au bifat până am ajuns la… problemele femeilor în faţa oglinzii. Nu făceam excepţie de la regula în care ea genera o întârziere pentru că nu stătea fardul ca la carte, freza o lua puţin pe cărări sau, brusc, parfumul devenea unul prea – prea sau foarte – foarte. Trebuia să petrec cât mai puţin timp la pregătirile înainte de orice plecare, aşa că m-am echipat cu perii – minune, am învăţat pe dinafară un manual de machiaj pentru pleoape şi am dezvoltat o strategie de potenţiale garderobe de iesire în parc, în club, la terasă şi alte locuri adiacente.
Dar, dacă totul mergea strună-n viaţă, Murphy nu ar fi construit o avere din vorbe
Aşa că am ajuns la un „gadget” ce promitea „epilare definitivă.. Pentru necunoscători, el era noul meu epilator. Iar după ce curierul mi-a lăsat cutia, m-am văzut cu bomba la picioare. Avea trei butoane. Şi-un fel de generator de lumină. Interiorul îi ascundea un senzor şi-un cartuş.
Că avea un manual de utilizare n-ar fi fost o problemă. Dar produsul venea şi cu un DVD explicativ, iar laptopul meu, câştigat la un concurs al cărui impact expirase demult, încă nu făcuse cunoştinţă cu cele trei litere magice. Cum acea zi de septembrie se apropia, bomba şi-a scos în evidenţă şi cronometrul. Mă lăudasem tuturor că urma să îmi cumpăr un micro-salon cosmetic, cu preţ de patru cifre, aşa că ruşinea n-avea cum să scape invizibilă.
Da, aveam ceva personal cu adaptarea la tehnologie
Da, aş fi trăit tradiţionalist până în cel mai mic detaliu. Dar acum eram eu sau epilatorul. Urma să devenim duşmani sau prieteni. Putea să îmi expună limitele sau să-mi cedeze puterile. Iar lupta om – aparat urma să îşi arate avantajele în faţa unei femei berbec. Aşa că…
…trei ore mai târziu ştiam ce poate, care îi e durata de viaţa estimativă, câte fire are în interior şi ce spuneau standardele europene despre calitatea lui. Ultima bătălie cu timpul fusese câştigată. Bomba a fugit în altă parte. Iar duşmanul a devenit un epilator de nădejde, care nu a învins doar în lupta mea cu timpul, dar şi pe cea proprie.
*Acest articol participă la SuperBlog.
Foto 1: Dreamstime.com
