Crucea de aur: Episodul patru sau ce poate să i se întâmple

Şi ce ar putea să facă Alexandru într-o situaţie ca asta? Cine din univers putea să îi explice că avea o mamă care, după 33 de ani de perfecţiune, alesese să piardă tot ce dădea sens unei vieţi pe care el o luase de normală, pentru că aşa învăţase?

Cum mai poate el ieşi în lume, când până şi celor din jur le e ruşine să îl mai arate cu degetul? Cum să se mai poată el privi în suflet, când rădăcinile i s-au transformat în cactuşi mucegăiţi?

Alexandru nu mai rezista să se lupte pentru un tată mort, care nu avea nicio armă de partea lui. Şi nu suporta nici să îl sune Emilia, care parcă avea imaturitatea unui pui, atunci când venea vorba de familie, ca să îi ofere încă o dovadă că mama lui nu avea, într-adevăr, nicio şansă.

Dar trebuia să o sune…

Nu în sensul ăla formal, ci pentru că vocea ei acţiona ca un încărcător pentru organismul lui. Odată la câteva ore, era musai să o audă, ca să continue ziua. Aşa că a format numărul, a pornit aparatul ăla de făcea conversaţia să se audă în toată maşina şi a pornit. Înspre haos. Acelaşi haos pe care nu putea să îl prezică, dar l-ar fi exterminat cu fiecare ocazie.

Iar Emilia a început, cu speranţă, să îi trimită semnale despre o Ecaterina care părea să se fi hotărât între amanţi şi începe să arate potenţial înspre un anume domn. Artist. Boem. Deci, liniştit. În viziunea ei. Doar că el ştia că Ecaterina gândeşte (dacă o face) pe baza altor tabele. Şi discuţia iar începea. Şi simţea cum neuronii încep să i se agite, unul câte unul. Nu înţelegea ce era în capul soţiei lui dacă îndrăznea, din iubire, să arunce încă o mână de pământ pe un mormânt prea plin.

Nu pricepea de ce

Odată la ceva timp, trebuia să repete, în cuvinte din ce în ce mai clare, că el nu poate duce o astfel de conversaţie. Şi să observe că ea, pe un ton din ce în ce mai blând, totuşi încerca. De ce?

Aceasta a fost ultima întrebare pe care Alexandru şi-a pus-o, înainte ca un bloc de zidărie din BCA să se decidă să revoluţioneze în totalitate forma maşinii lui. Totul s-a întâmplat astfel încât nimeni şi nimic să nu mai poată mişca un corp prins sub o cantitate de kilograme care se măsoară în trei cifre.

Iar Ion, omul cu nume predestinat la un cap tăiat, urma să îşi piardă slujba, întru durerea unei mame paralizate pe viaţă. Cauza: un accident de serviciu, pornit de la o criză de epilepsie revenită din arhivele adolescenţei, după şapte ani de stagnare, în timp ce el mânuia macaraua, pe o stradă lăturalnică din Bucureşti..