Relaţia mea cu el a fost, cumva, întotdeauna înaintea furtunii. Nu împotriva, pentru că nu avea nimic negativ. Ci, pur şi simplu, purtată în aşa fel încât să se bucure de chestii, înainte ca ele să fie la modă.

Toate astea ne-au făcut viaţa ca o piatră din butaforie: suna a greu, atunci când o povesteai, dar întotdeauna a curs lin. Ca atunci când am făcut cunoştinţă, mulţumită unui prieten comun. Când, poate, ar fi trebuit să mă gândesc, ce şanse erau ca, dintr-o întreagă comunitate, să fiu aleasă tocmai eu? Atunci e posibil să fi început să realizez că soarta e acel element cu care nu te joci, pentru că te face din câteva scheme şi te aduce unde a vrut. În urmă cu acei şapte ani, era la moda un program de „chat„. Doar că traducerea lui chiar devenea scopul său: vorbeai cu lume până când aveai senzaţia că mediul ăla era chiar mai bun ca telefonul. Şi afirmaţa asta ar fi fost plauzibilă, dacă prima conversaţie cu el nu ar fi durat două ore…. la fel ca a doua…. şi ca a treia…

Doar că o relaţie dusă 80% prin telefon şi acei divini 20% live nu putea supravieţui fără bonusuri. Aşa că, din nou, totul se muta în online. Mai exact, urma să paşim într-o altă comunitate, în care iubirea urma să se desfăşoare aşa cum programele de prelucrare a pozelor puteau acţiona. O platformă de gen permitea nişte poze care reflectau niste reguli stricte: eu trebuia sa ma uit înspre stânga şi el înspre dreapta. Apoi, efectul era garantat.

Însă, acea vreme nu a durat mai mult de zece luni

Dupa ce am făcut „selfie„-uri calculate, astfel încât să nu se vadă că ne făceam chiar noi pozele, am trecut la etapa de „groupfies„. Este posibil să nu le ştiţi. Vorbesc de pozele alea multe, pe care vrei să le faci, pentru că ştii că îţi vor apărea drept comori, cândva. Şi care ajungeau pe o reţea alternativă care nu promitea socializare, ci expunere. Aşa că tot planul urma să fie dus la bun sfârşit.

Totul urma să ducă, totuşi, către viitoarea etapă: cea a unei comunităţi născute chiar de noi. Şi care să fie declanşată de replica standard – a mea şi a lui: „Scrie, scrie”. Scrisul a fost terapia ce ţinea loc de ceartă, declaraţia de împăcare, suflul de încredere pe care, oricât de evident l-ai vedea, parcă simţi nevoia unei doze mai mari. Şi mai mari. Şi mai mari.

Atunci când scriam, fiecare era în lumea lui, doar că cele două se împrieteniseră demult şi formeau acel întreg de care aveau nevoie ca să existe. Şi totul mergea pe principiul unui bumerang prost gândit: un text de-al lui genera cerere din partea piticului din creierul meu şi invers. Problema era că nu avea cum să nu se creeze o comunitate în jurul talentului. Iar dacă el se plictisea de replici din partea mea, precum „cine era aia de ţi-a comentat?”, eu mă bucuram de situatii gen „uite, am un comentariu nou”.

Asta era doar suprafaţa

De fapt, sufletul creştea la gândul puştoaicelor, amatorilor de poveşti şi a criticilor literari care îl vizitau. Eu priveam, citeam şi promiteam să nu îmi dau verdictul privindu-l în ochi, pentru că asta l-ar fi intimidat. Şi, oricât de războinică m-aş fi dat, îi citeam textele mele doar după publicare, pentru că nu aş fi dus mai multe emoţii decât aveam deja.

Oricum aş da-o, viaţa noastră mereu a însemnat o comunitate care susţinea un „ceva”. Fie că era vorba de talentul la scris, expunerea pozelor pe care le arătam de zeci de ori familiei sau clipuri cu aventurile pisicii domestice, totul s-a întâmplat pe regim real şi pe internet. Doar că… înainte ca fiecare dintre ele sa fie la modă.

*Acest text participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com