Chiar, câţi? Eu doar încerc. Tu? Nu cred. Nu mai sunt sigură de nimeni. Ştim noi ce este viaţa, când nu prindem o lecţie nici după a zecea lucrare de control? Dacă vin şi te întreb pe stradă, pe cât că îmi dai nişte citate – clişeu, ca să eviţi răspunsul sau o dai în filozofii, gen dar ce suntem noi?
Intram mai devreme în casă, în cel mai încet mod posibil, ca să prind cât mai mult din ce nu aveam voie să aud. Doi stăteau de vorbă pe palier, cu un etaj mai jos. Un el şi o ea. Îşi povesteau chestii de peste zi, atât am putut să prind eu în maxim un minut. Vorbeau încet şi o tot dădeau înspre râs. După tonul vocii, se plăceau.
Cumva, îi invidiam. Nu pentru sentimentele lor. Dar eu când eram mică nu aveam voie să vorbesc pe palier cu nimeni. Pentru că noi, ăia de atunci, chiar dacă eram doi sau zece, după maxim 30 de secunde râdeam de ne ştiau toţi vecinii. Şi nici măcar nu aveam subiecte aşa interesante. Dar le făceam noi pe drum.
Mi-am adus aminte că, acum câteva săptămâni, două vecine schimbau reţete în faţa uneia. Tot pe palier, dar încă un etaj mai jos. Era momentul lor, iar discuţia era informativă. Fiecare tăcea, atunci când cealaltă vorbea. Le invidiam şi pe ele. Atenţia aia vine mai rar decât oamenii care tac în timp ce tu vorbeşti. Şi care nu se întreabă ca noi, plebea, ce este viaţa, ci o trăiesc.
Pe atunci nu conta ce este viaţa
Eram mică. Şi mă întrebam ce este viaţa. Şi voiam să fiu mare, pentru că era mişto şi toţi discutau chestii din care înţelegeam destul de puţin. Plus că fiecare avea o aură d-asta de perfecţiune. Le sorbeai experienţele. Încercai să vezi de ce zic ceva, şi nu altceva. De ce se gândeau înainte să facă ceva. Abia aşteptam să fiu mare.
Apoi, îi lăsam în discuţia lor şi mă uitam cum vecinele veneau la cafea la bunică-mea, pentru că aşa era normal, că ele erau mai mici. Şi mâncau dulceaţă cu linguriţa. O dată pe lună, bunică-mea fuma o ţigară. Ziua trecea, iar seara se mai vedeau pe palier. Cam toate se cunoşteau şi, de la un moment încolo, intrau în casă fără să ciocănească. Soneria era prea zgomotoasă şi oricum era uşa deschisă. Chiar şi vecinele mai noi se cunoşteau, trecea perioada de studiu, când celelalte le învăţau programul şi mai intra un om în monotonie. Rar, aveam şi eu acces la conversaţii.
Ce este viaţa ta?
Acum sunt mare. Şi mă mir când mai găsesc pe la alţii bucăţele din copilărie. Pe la alţii, fetele de 10 ani îşi fac griji şi se supără că le cere lumea să arate bine. Aşa zic studiile. La 10 ani, mă dădeam cu gloss pe pleoape şi îl ştergeam după ce îmi făceam damblaua şi mă şi vedeau câţiva oameni. Acum mă oftic că n-aveam cum să mă pozez, ca să râd de mine. Nu existau telefoane d-astea deştepte.
Acum sunt mare. Şi e dubios. Am învăţat atâţia ani ca să fac ceva. Am ajuns la un salariu care îmi trebuie, ironic, ca să trăiesc ca un om normal. Stau pe telefon şi laptop şi mă încurajez să nu o mai fac aşa mult. Mă bucur când mai aflu că facebook mai cade puţin. Anul trecut cică a scăzut cu o medie de 2 minute per utilizator. Tot e bine.
Sunt mare şi îmi cam doresc să fiu mică. Dar mă bucur că viaţa mea de acum parcă nu e a lor. Parcă o mai şi trăiesc. Îmi ştiu o parte din vecini după faţă, dar nu aş împărtăşi reţete sau secrete cu ei. Măcar nu-s dependentă de internet ca la PNT, cum ar zice Puya. E grav cu astea.
Şi uite, mă, că dacă nu o fac eu, măcar mai sunt alţii. Stau şi vorbesc pe palier. Cu telefoanele în casă şi grijile undeva la scară. E mişto şi viaţa asta de om mare. Doar că mai trebuie să ţi-o şi faci aşa.
Explicaţie
Viaţa tre să fie aia: ce îţi doreşti şi ce ai. Şi, dacă nu-s identice (că nu toţi putem să avem Ferrari), măcar să fie pe acolo. Şi, când pleci în călătorie, înainte de somn, să te ducă undeva. La mine e în exemplele astea mici. Şi-n concluzia că suntem mici, vrem să fim mari, apoi ne ofticăm şi vrem înapoi.
Nu se poate. Dar măcar să ne facem bucăţile alea de timp cum vrem noi şi să nu le pierdem în ecrane de telefoane.
