Aşa se zice, nu? Regele a murit, trăiască regele

Aşa se zice, nu? Regele a murit, trăiască regele

De peste 12 ore încerc să realizez că tot ce înseamnă eroul meu din copilărie nu mai există, în sensul ăsta material și degradabil în care existăm noi. Nici nu pot să îmi dau seama de ce. Dar incerc.

Nu pot să îmi aduc aminte de când îmi place (nu cred că o să pot să pun la trecut vreodată verbul asta) Michael Jackson, pentru că eram prea mică. Prima mea casetă ever a fost „MJ Live in Bucharest 1992”. Nici din ea nu-mi amintesc mare lucru, decât ordinea melodiilor, dar pe asta oricum o am întipărită de la multele vizionări ale show-ului.

Știu că, pe la 7-8 ani cântăm prin casă „Heal the world”, știam albumul de pe care e melodia pe dinafară, bușeam casetele de cât de mult le ascultam și, la 10 ani, aveam onoarea să îl văd la mulți metri de mine, cât o furnică, dar în realitate. Motiv pentru care am plâns, nu străbătut, drumul de întoarcere. De atunci am colecționat tot ce am prins, inclusiv tone de biografii și versuri de melodii (deja știute), pentru care i-am consumat lu’ mama un tuș de imprimantă. Concertul aniversar de la NY l-am pândit pe net, că era prea scump. Dar atunci mi-am jurat: oriunde ar cânta din nou, mă duc. Și am sperat.

Iar azi dimineață am fost trezită de veste, undeva după răsărit. Nici nu aș fi vrut să mă trezesc târziu, odihnită și cu senzația că poate fi o zi bună. De atunci încerc să accept. Dar n-am cum. E imposibil.

Pentru mine, el va avea mereu faţa aia dulce din concertele HIStory și va vorbi despre binele lumii și ne va zice că ne iubește. Și la 50 de ani. Dar nu putea să moară. Trebuia să se întâmple asta când era deja bătrânel, cu copiii mari și educați, așa cum ne-a crescut pe toți care i-am ascultat muzica. Nu înainte de ultimele lui concerte. Nu acum. Nu deloc.

Nu, poate nu credeam că e nemuritor. Dar nu avea cum să plece cât timp eu încă mai sunt tânără. Imposibil. Tre’ să am cât mai mult timp dreptul să visez că într-o zi o să îi spun că el m-a făcut ceea ce sunt. Și că, mulțumită lui, conștiința mea există.

A fost un model de viață și trebuia să fie așa până ajungeam eu să am plozi măcar. Că să îi culc pe „Man In The Mirror”. Că să îi mulțumesc în gând că a existat, atunci când aveam să aflu de moartea lui, nu să mă supăr pe soartă că ni l-a luat prea repede.

Mă bucur să văd că, post mortem, nu prea îndrăznește nimeni să cârâie pe la tv. Și mă mai bucur că am unde să îi duc flori. Și poate așa o să mă resemnez că a murit și să pot să îmi iau la revedere fără să mă doară gândul că am pierdut un OM. Și știu că nu sunt singura.

PS: Voi, ăștia de la diverse canale, ziceți că e geniu. Eu știam asta de dinainte să descifrez alfabetul. Dar măcar îl vorbiți de bine.

Prev Şi uite asa… II
Next Privirea de dinainte

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image