Cum arată o abdicare în versuri? Cam aşa.

Calc uşor cu endorfină pe gene,

Caut drumurile ce curg alene,

Vreau să privesc timpul cum se cerne

În faţa tuturor acestor refrene.

 

Aş vrea multe, dar viaţa îmi dă semne

Că nu toate luptele-s solemne

Şi gândurile-mi nu mi-s demne

Să-mi lase vorba-nspre faptă să mă-ndemne.

 

Aşa că aleg să ies din amorţeală,

Să arunc o privire mai departe de coală

Şi mă uit înăuntru, războaie, răscoală,

Privesc afară, soare, primăvară.

 

Şi le văd pe toate din mine, măruntaie,

Sufletul se încovoaie, apoi se înmoaie

De parcă-i pus să se lepede de straie,

Într-un singur om, de unde-atâta hărmălaie?

 

Aruncă cu bombe, arde veacuri şiroaie

Îşi cheama soldaţi convoaie

Şi mă mută ca pe-o piesă pe foaie

Că-i vremea să văd focul dintr-o vâlvătaie.

 

Şi ţipă şi m-agită, mi-e teamă

Am mai fost-odată aici, am văzut o dramă,

Lasă-mă să fug, nu vreau vreo epigramă,

Du-mă acolo unde ceru-mi este mamă.

 

Dar acolo-i un gând ce mă-nţelege

Şi ştie că inima-mi e lege,

Ea aranjează, face portativul şi alege

Şi foile, şi gloriile apoi atent le culege.

 

Mă uit mai bine, încet furtuna capătă paloare,

Pupila-mi cântă o dulce abdicare

Ce se poate alege de această întâmplare

Dacă tocmai binele vine cu ajutoare?

 

Şi în faţa lui lupta abandonează,

Din aer s-aude o şoaptă, totul se-aşează,

Vino şi priveşte, sunt razele de-amiază

Aici nu e război, doar viaţa te captivează.

Foto: Unsplash.